Cristian Tudor Popescu - Omohom - ficțiuni speculative

Știi care e asemănarea între câini și ingineri? Ambii au priviri inteligente, dar nu pot să se exprime

În perioada anilor ‘90 Cristian Tudor Popescu s-a remarcat ca un publicist interesant, cu vervă, care scria, vorba aia, tare și apăsat. Spre deosebire de restul colegilor, care erau cam terni și scriau destul de “cu mantă”, CTP avea obiceiul să le zică direct și pe față. După ce a lucrat ani de zile la ziarul FSN-ului și al puterii, și-a făcut propriul ziar, cu niște finanțări de la urmașii morali ai FSN-ului și apoi a ajuns la o televiziune cvasi de stat unde era plătit din bani de la primăria Capitalei. În tot acest timp CTP, care este numit “ziarist” în publicații oficiale, s-a prezentat mereu surprins de fazele astea pe care el nu le știa.

Dar de scris, scria bine.

După un timp însă a început să dea rateuri majore și s-a transformat practic într-o memă. Cristian Tudor Popescu nu mai pare omul care gândește, ci omul care “reacționează”. Sunt mii de articole cu titlul “Reacția lui CTP față de …”. Mai mult, după ani de antrenament în evitarea adevărului, acum nici nu-l mai sesizează, o face automat. Doar în ultimul an l-am văzut reacționând furibund la niște chestii evident false, pe care el nu le detecta ca atare pentru că, în realitate, n-a fost niciodată ziarist. A fost doar un publicist. Și acum a devenit un fel de golem, i se bagă pe gură răvașe din presă și el atacă conform informațiilor băgate pe gât, fără să le analizeze. Trist.

Dar el nu e doar publicist, teoretic este și scriitor. Prin wikipedia sau altă biografie similară scrie că “s-a făcut remarcat ca scriitor de SF”. Întrucât sunt fan al genului, și consider că CTP tânăr era mult mai bun decât cel bătrân, am zis să încerc.

Așa că am pus mâna pe Omohom - Ficțiuni speculative, iar la final pe un paracetamol și o aspirină.

În esență, cred că publicarea acestui volum - o colecție de proză scurtă aproximativ SF - aduce deservicii literaturi SF românești mult mai mari decât percepția de “ziarist” pe care o are aduce deservicii ideii de ziarist. Ediția pe care o am eu a apărut în 2000 la Polirom, colecția Ego, și e compusă din două părți: Pythia și alte povestiri și Planetarium. Fiecare poveste pe rând:

Cassargoz

Începuse promițător, stilul aducea aminte de van Voght în “Arsenalele din Isher”, apoi s-a fâsâit rapid.

Imposibilul probabil

Singura parte SF din asta e că un astronaut căzut pe pământ să nu știe dacă se află în emisfera sudică sau nordică a planetei, având în vedere că știe data, ora și vede unde este soarele.

Cavalerul programator

Este motivul pentru care avem nevoie de un cuvânt echivalent cu “CRINGE” în română. Genul de povestire care stârnește zâmbete și admirație în cancelarie la profesori când e scrisă de elevul premiant din clasa a 7-a B.

Flashback

E interesantă ca și concept, ca să scape de cancer un om este supus unei operații prin care reia o parte din viață, în cazul de fată, 35 de ani (procedura se numește retardare). Schema e că trebuie să repete exact tot ce-a făcut până atunci, cu toate că cunoaște deznodămândul a tot ce se petrece în jurul lui, și nu toate sunt OK.

Marea încleștare

Genul de dumă pe care o dă orice om care se crede amuzant pe Facebook. Nivel de epigon de Lucian Mindruta.

Mutu Prostu', câinele nostru

Nimic. Efectiv nimic, a consumat hârtie degeaba.

Break

E ceva cu tenis. Nu mă interesează tenisul în mod special, iar povestirea asta m-a făcut să mă intereseze și mai puțin.

Pythia

Primul AI conștient se sinucide pentru a crea un mit pentru umanitate, pentru că umanitatea nu mai crede decât în biți și calcule. Ideea nu e rea, doar că e scrisă teribil de plicticos iar argumentația de final e slabă. AI-ul ar putea fi un "pavian cu mantie".

E bine de știut că practic CTP a făcut-o maimuță pe Dăncilă, exact la asta se referea, nu cum a mințit el mai apoi că era vorba de coafură și o chestie estetică

Acum intrăm în partea cu Planetarium, care am impresia că a fost la un moment dat un volum separat, dar toate povestirile de acolo se regăsesc și aici, deci nu contează foarte mult.

Kumbria

Cineva visează și se trezește din somn. Dar treaba asta se întâmplă pe altă planetă, deci SF.

Pseudonia

Oameni (?) de pe o planetă unde viața pare imposibilă își pun întrebarea dacă există cu adevărat. Ceva filozofie de birt, parcă vezi pe cineva cu o halbă în față explicând entuziasmat logica aia simplistă din ea.

Arclantida

Se descoperă un planetoid impenetrabil compus dintr-un material necunoscut. E și un moș surd, orb și mut care cântă la un instrument.

Plutonia

Ultimii doi oameni rămași pe pământ, un el - Adam, și o ea se ceartă pentru că ea vrea copii și el nu.

Balavia

Un tip naufragiază (cosmofragiază?) pe o planetă compusă din umanoizi cenușii, care au doar ochi închiși gură și sute de urechi mici. Aceștia construiesc megaliți. La un moment dat încep să dispară pe bucăți, prima dată membrele apoi cu totul. După ce dispar toți tipul este salvat de o altă navă.

Galla

Un tip devine "Făcător de Artă" produce niște chestii de succes apoi se sinucide.

Bolovanul

Niște exploratori întâlnesc niște indigeni pe o planetă extraterestră, ăia îi duc într-o clădire a lor (un bolovan) prin de galerii ca un labirint, nu mai știu să iasă apoi ies cu ajutorul robotului care era cu ei.

Grădina de cenușă

Această povestire este scrisă pentru cineva cu un IQ mult peste al meu.

Phalanx

Un tip se duce acasă la femeia lui, asta îl cam respinge, se duce la o operație de înfrumusețare, este înghețat, i se taie capul și i se pune un cap mai frumos, se întoarce acasă, femeia face sex cu el.

Hephron

Este o planetă populată cu un singur fel de creatură, o ființă ce se hrănește exclusiv cu radiație solară. Aceasta are patru tentacule cu care poate să răstoarne creatura de lângă cu "capul” în jos și astfel s-o omoare, că aia nu mai poate absorbi radiație. În timp, cei mai buni și mai puternici se concentrează în zona ecuatorială unde, având foarte multă energie solară, se atrofiază și devin aproape exclusiv gânditori. Ăia de la periferie nu sunt atrofiați și urmează să-i distrugă. E o metaforă aici.

Omohom

Pe planeta Omohom, cine nu e tocilar până la 10 ani e sortit pierii. Există o controversă aici, cum că CTP s-ar fi inspirat din "Examination Day" - un episod din serialul Zona Crepusculară. Nu cred că e așa, o să explic mai jos.

Chronostalgia

Autorul se întoarce ca un cosmonaut în trecut în clasa a IX-a și dă răspunsul corect la profa de mate, în loc să fie obraznic.

Deci, cum e?

Din rezumatele alea o să pară că încerc să fiu reducționist, dar, din păcate, chiar nu e nimic altceva decât ideea din ele. După ce scoți ideile rămâne un stil prăfuit și îmbâcsit, infestat cu poezie de, cum să mă exprim politicos, poezie de căcat. Printre sefiștii bătrâni există o tendință de-asta de a aprecia orice limbaj care pare poetic ca fiind poetic și nu e cazul. Să exemplificăm:

Simțurile se ascut până la durere: “Îmi aud foșnetul celulelor care mor, aud freamătul nebuloaselor, urletul tăcut al supernovelor, geamătul stins al piticelor albe; toate șoaptele din Univers pătrund în mine. Văd oceane de hidrogen în flăcări, voaluri de gaz luminos de miliarde de kilometri, nesfârșite fluvii de materie sorbite de hăul găurilor negre, aștrii imenși pulsând ritmic ca niște inimi ale Cosmosului; nu mai am trup, dar simt răcoarea reconfortantă a zero-ului scării Kelvin, mângâierea viguroasă a razelor X, adierea blândă a milioanelor de grade Celsius. O singură întrebare, rugătoare și îngrijorată, plutește peste întinderile fără sfârșit ale minții mele: cine sunt? Cine sunt eu?”

Genul ăsta de borhot apare aproape la fiecare două pagini. Când nu are ce scrie, CTP bagă figuri de stil făcute cu precizia unui inginer care aplică formule fără să le înțeleagă. La finalul cărții scrie și “câteva propoziții despre SF”. “Literatura generală pune în evidență idei despre lume, SF-ul construiește lumi pentru idei”. Știi cum e, teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Lumile construite de autor sunt preponderent cenușii, efectiv abuzează de cuvântul ăsta, și foarte prost definite/construite. Nu e vorba de dimensiunea textului, Philip K. Dick te poate face într-o pagină din Ubik să înțelegi perfect în ce lume trăiește Joe Chip. Când e să construiască “lumi” CTP ba o lăbărțează și o bagă în ceață, ba o bagă direct în ceață și cam atât.

Apoi, asta poate ține de natura lui intimă, dar omul își urăște personajele. Pe toate, aproape fără excepție. Înțeleg de ce “Omohom” - povestirea, a părut așa de bizară, parcă scrisă de altcineva, posibil plagiat. E singura în care nu urăște pe ăia. Efectiv sare în ochi.

Dar nu cred că e plagiat

Parexamplu Frank Herbert e un important scriitor de SF, dar și un mare manțogar. Când a văzut Star Wars a făcut spume la gură și a pretins că Lucas l-a cam copiat major. Dar n-a făcut nimic în privința asta, nu de altceva, dar dacă deschidea cutia asta a Pandorei cineva îi aducea aminte că Dune e cam copiată după John Carter și A Doua Fundație. Mult mai copiată decât a luat Star Wars din Dune.

La un moment dat se zicea prin cercurile astea că și Abația a lui Dan Doboș e cam copiată după Dune. Nu e cazul, le-am citit pe ambele. Faptul că unele chestii (puține) sunt similare, nu înseamnă că sunt și identice.

E-adevărat, în perioada comunistă, pentru că cenzura nu prea permitea traduceri de sefeu american, mulți autori și-au luat sarcina de a plagia literatura americană de gen pentru “promovarea genului”. Pe bune, am auzit explicația asta candidă de la un mare ayatollah în domeniu care a coordonat chestia, ba chiar a și făcut și el câteva. Un exemplu celebru de plagiator de Ion Hobana, care a tradus aproape mot-a-mot o povestire de-a lui Asimov și a semnat-o el.

Dar nu cred că CTP ar fi făcut asta pentru că e prea orgolios. Am impresia că e convins despre el că scrie bine, a fost și premiat pentru bălăriile astea la un congres SF european. (Pentru cine nu știe, un congres SF european e un fel de sală de mese unde se adună vreo 40 de inși din toată Europa și este la fel de relevant pentru gen cum e Federația de Oină pentru baseball în SUA).

Omohom este, într-adevăr, poate cea mai bună povestire scrisă de el. Comparativ cu celelalte povestiri ale lui, care sunt scrise ultra-prost. Aici a avut ceva ambiție, o fi fost o chestie personală, poate nu era nervos în ziua aia, nu știu.

În cazul lui CTP se poate aplica perfect faza aia cu asemănarea între ingineri și câini: ambii au priviri inteligente dar nu știu să se exprime.

Deserviciul

Dacă unul care nu știe ce-i cu sefeul românesc zice “ia hai să citesc ceva” și pune mâna pe asta, se lasă de citit. Nu doar de SF, de citit în general. E nasol să ai vreo 20 de povestiri într-un volum din care una mediocră, două submediocre și restul maculatură. Sunt convins că editorul n-a citit volumul. Că dacă-l citea se afla în situația nasoală să-i spună “maestre, vreo câteva de-aici trebuie scoase, sunt nimic”. Desigur, ca să poată dup-aia mărturisi foarte convins că românii nu citesc cărți, el fiind unul dintre românii ăia. Înțeleg că autorul își urăște personajele, dar de ce își urăște și cititorii? Sigur are capacitatea de analiză să observe că măcar vreo cinci din chestiile alea sunt nepublicabile sub nicio formă. Sunt exerciții de-astea ce le faci pe caiet, să-ți exersezi mâna, nu publici așa ceva. Culegerea asta transpiră sărăcie și fușereală prin toți porii.

Asta în condițiile în care pot recomanda oricând doi scriitori de SF mult peste. Poți căuta “Acesta este trupul meu” al lui Liviu Surugiu sau “Singurătatea singularității” a lui Alexandru Lamba. Tot colecții de povestiri, dar cu 12 clase peste stilul căznit al scriitorului CTP.

Ăștia, în schimb, n-o să vândă și n-or să rupă, că nu au numele lui CTP. Care are nume ca publicist, care era publicist bun acu’ vreun sfert de secol. De fapt e și mai grav, poți să-ți spun fără probleme alți cinci scriitori de SF peste CTP, să zicem Mihălțianu, Chirculescu, Doboș, Ungureanu, Aderca, dar foarte puțini sub el. Parexamplu Vladimir Colin, și ăla era atroce (altă discuție).

Culmea, dacă citești cărțile lui de eseuri politice, alea nu-s nasoale. Acolo chiar le nimerește, este în mediul lui. E-adevărat, n-am citit ultimele, dar ălea publicate prin anii ‘90 sunt mișto. Nu “ficțiuni speculative”. Alea sunt e de evitat.