Daniel David - Psihologia poporului român

Poporul e bine, Daniel David are nevoie de o îmbrățișare

De când a ajuns ministru al educației, dl. Daniel David este tot mai prezent în media cu declarații una mai tâmpită decât alta. O primă reacție ar fi să credem că dl. David este cumva tâmpit, dar nu trebuie să uităm că acele declarații sunt extrase de ziariști, care sunt, dovedibil, tâmpiți. Așa că scot și ei ce înțeleg din ce zice omul. Ca să aflăm cu adevărat ce gândește și cum este Daniel David trebuie să citim opera sa de căpătâi, Psihologia poporului român.

Acest volum este unul interesant, ca și carte tipărită. Sunt convins că n-a citit-o nimeni, poate nici autorul cap-coadă, după ce a terminat de scris. Editorul sigur n-a citit-o, iar restul cetățenilor care pretind că au făcut gestul au impresia că informațiile se pot extrage din carte prin osmoză media. Estimarea mea e că a fost citită cu atenție de vreo 5 persoane.

Acordând însă atenție volumului putem afla de ce s-au întâmplat aceste lucruri. Și de ce Daniel David a scris-o atât de prost.

Să ne înțelegem, omul nu e prost. E un savant de-a dreptul. CV-ul său este impresionat, și o să-ți intre bine în cap că insistă asupra lui la începutul cărții, de vreo câteva ori. Vorbește atât de mult de el însuși încât ai impresia că e genul de om care înainte să se masturbeze își pune așternuturi noi, alege vreo trei creme și cele mai bune șervețele, ca unul care se respectă.

Dar n-o face ca să se laude, o face că e un pic fricos. Un pic foarte nesigur pe percepția sa în societate. Știm asta pentru că folosește termenul “bășcălie”. Ăsta este un cuvânt folosit în exclusivitate de oamenii care nu au umor și percep orice mișto la adresa lor ca pe un atac personal. Pentru că-s nesiguri pe ei.

David duce nesiguranța la paroxism, explicând în mod repetat, obsesiv aproape, că lucrarea sa se bazează pe un volum imens de date și cercetare științifică. Atrage atenția în mod repetat că “monografia” nu se dorește o critică a poporului. Susține că demersul său e un act de patriotism. Estimarea mea că e că aproximativ 35% din carte este dedicată scuzelor și explicațiilor pentru ce a scris-o. Toate astea puteau fi condensate într-o pagină.

Față de înaintașii săi care au făcut lucrări similare (Rădulescu - Motru, Ralea, Drăghicescu, Vulcănescu etc), dovedește un respect maxim, deși sincer vorbind, lucrările alea sunt un pic naive, întrucât se bazează mai mult pe filosofie și observație directă, decât pe studii concrete, chestionare, sondaje și alte instrumente mai moderne. Din punctul ăsta de vedere am putea spune că “Psihologia…” lui Daniel David este cea bună carte dintre toate.

E amuzant, că unul din elementele de profil psihologic al poporului român e că bărbații sunt un pic mai fricoși decât cei din alte popoare, iar Daniel David e un fricos și jumătate. Chiar trebuie să ne anunțe, să nu creadă cineva altceva, că e bine să știm ce profil psihologic avem în contextul integrării în NATO și UE. Suntem cumva ultimii ciumpalaci? Suntem “integrabili”?

Odată ieşită din regimul comunist şi intrată în Uniunea Europeană şi în NATO, societatea românească este în faza unei clarificări a valorilor sale. România are nevoie de un proiect de ţară care să-i definească poziţia în acest context internaţional şi care, odată ce a aderat la spaţiul occidental, s-o ajute să se integreze cât mai bine, pentru a beneficia de această aderare. […] Într-adevăr, multe analize/comentarii asupra identității românilor au alunecat în exagerarea pozitivului sau a negativului, amândouă cu efecte dezastruoase asupra statutului, respectului și credibilității noastre internaționale și asupra progresului bazat pe (auto)cunoaștere. Așadar, este o datorie de onoare patriotică să nu lași clișeele să greveze imaginea unui popor, iar eu voi încerca să fac asta cel puțin sub aspectul atributelor psihologice, reliefând clar aspectele pozitive și prezentând constructiv aspectele care trebuie îmbunătățite.

Chestia asta e explicabilă, întrucât putem bănui abordarea pe care o au ziariștii când aud de asemenea carte. Reflexul este să întrebe imediat “Și, ia zi, profesore, nu-i așa că românii sunt de căcat?”. Asta ajută la un titlu bun, și oricum jurnaliștii sunt antrenați de mici să urască țara, de ai impresia că oikofobia e curs obligatoriu la facultate. (oikofobie - aversiunea sau respingerea față de propria cultură, tradiții, valori sau mediu familiar). Ca trend cultural este încă puternic, vezi lucrările lui Dan Alexe sau Radu Paraschivescu, care în esență sunt noi încercări de a arăta cum această nație nu e chiar ce trăbă.

În acest context David, care e un profesor universitar totuși, merge extrem de mult pe vârfuri, ca nu cumva să scoată ceva pe gură care s-ar transforma într-un titlu senzaționalist. E și un interviu la finalul cărții în care un fel de om de cultură tot încearcă să-l instige să zică ceva de rău, ori de români și România, ori de niște dușmani care ar vrea să-i facă de petrecanie pentru că a îndrăznit să scrie așa ceva.

Și, totuși, care-i profilul psihologic al poporului?

Acuma, dacă extragi cele 150-200 de pagini de scuze, restul e o lucrare foarte academică, în sensul rău al cuvântului. La un moment dat David menționează că România nu prea emană gânditori de-ăștia culturali de anvergură, ca Pinker sau Dawkins. Nuș ce să zic, poate și pentru că oamenii mai deștepți din România au tendința să scrie pe un astfel de subiect, ca cel de față, de parcă și-ar pregăti cursul pentru facultate. Serios, mereu ai senzația că trebuie să reții cu mare atenție tot ce scrie acolo că “sigur mă ascultă din asta”.

Abordarea e extrem de riguroasă, dar trebuie să faci eforturi să extragi din fiecare capitol concluziile, pentru că fiecare e presărat cu scuze și justificări când e mult mai simplu să spună ce-are de spus și să lase o citare jos. În fine, uite o chestie interesantă:

Genetic vorbind, diversele populații maghiare sunt mai diferite între ele decât față de români. Totodată, ungurii din România sunt mult mai asemănători psihologic cu românii față de ungurii din ungaria. Te-am scutit de citit 50 de pagini.

Dar abordarea asta super-riguroasă nu e neapărat rea. Mi s-a părut interesant că a analizat inclusiv influența temperaturii asupra chefului de scandal general românesc.

România, cu o temperatură medie anuală pe parcursul zilei în București de 16,7 grade Celsius, este considerată o ţară cu temperatură rece. De asemenea, România este o țară cu un profil psihocultural feminin. Aceste două atribute combinate fac ca violenţa politică organizată în România să fie scăzută.

Chestia aia cu faptul că suntem un pic cam muieri nu neapărat un lucru rău. Conform unui studiu citat des în carte “o cultură feminină este consensuală, adică bazată pe cooperare, modestie, calitatea vieţii şi grija faţă de cei slabi”. Și asta nu e tot. Aparent culturile mai feminine sunt țări ca Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda. Bine, tehnic nu suntem la nivelul lor, cu scorul nostru de “feminitate” suntem pe la nivelul Spaniei, un pic sub Franța, dar peste Bulgaria.

Multe din comparații sunt făcute cu poporul american, poate și pentru că sunt multe date și ăla e cel mai pshioanalizat popor din lume. Vestea bună e că suntem mai sănătoși la cap ca ei, dar cumva și mai emoționali decât ei. Dar și mai muncitori.

La români, în comparaţie cu americanii, stilul cel mai răspândit de muncă pare să fie reprezentat de implicarea în muncă, adesea sub presiunea timpului, și competitivitate.

Bine, asta nu ne ajută cu nimic pentru că, după cum reiese din studii și din absolut orice experiență pe care a avut-o un român vreodată la job, satisfacția în muncă este mult mai scăzută decât a americanilor. Una din explicații e că la noi șefimea (leadershipul) este axată pe identificarea și sancționarea greșelilor, adică pe pedeapsă. Asta se întâmplă pentru că românii au tendința să nu prea respecte regulile. Iar asta se întâmplă pentru că românii au încredere scăzută în alți oameni și instituții. Daniel David încearcă cu extremă amabilitate să explice de ce sunt românii atât de neîncrezători, deși cu toții știm de ce.

Bănuiala mea e că are legătură cu expunerea excesivă la oameni care mint constant și înșeală.

Și asta nu e tot. Aparent și elevii noștri sunt mai silitori decât ai lor:

Angajamentul la școală al copiilor români este destul de mare, peste media a 12 țări/culturi aflate în analiză, ușor mai înalt la fete în comparație cu băieții.

În esență suntem o cultură colectivistă, ceea ce ne ajută, dar îi cam stresează pe cei din diaspora, parexamplu “imigranții români din Spania au un nivel de stres psihologic mai mare decât spaniolii, adesea din cauza discriminării, probabil pe fondul pierderii suportului colectivist cu care erau mai obișnuiți în țară”.

Asta și pentru că, chestie pe care o știam cu toții, “mediul cultura românesc este unul favorizant pentru minoritățile naționale (de exemplu cea maghiară), în comparație cu cel din Serbia, Slovacia și Ucraina”. (notă - cartea a fost publicată în 2015, adică înainte ca Ucraina și poporul său să fie declarați cea mai buni oameni de pe pământ). Și încă ceva: rumânii sunt mai dârji.

Ca profil de adâncime la români, tendința de a plânge are un nivel ușor sub media țărilor/culturilor analizate.

La chestii negative, conducem ca bezmeticii. Din când în când apare câte-un amețit care să spună că e plin de accidente în România din cauza infrastructurii, ei bine, ăla probabil conduce ca un apucat și e supărat că nu e mai multă autostradă unde să dea pedală.

Stilul de șofat al românilor este riscant și agresiv, în comparație cu al șoferilor belgieni spre exemplu, ceea ce explică numărul mare al accidentelor auto și al mortalității cauzate de accidente rutiere. Acest stil corespunde cu conștinciozitatea (respectarea regulilor) mai scăzută a românilor.

Altă chestie nasoală este “frica generalizată la bărbați”, comparativ cu americanii și faptul că suntem percepuți ca neavând umor (eu zic că chestiile astea se leagă). Și nu, nu există diferențe majore între românii din diversele provincii istorice.

Concluzii, soluții și alte tribulații

Aș putea exemplifica încă vreo doi metri de text ce detalii ne fac pe noi românii mai români decât alții, dar majoritatea au apărut deja în presă. Întrucât nu sunt chestii foarte nasoale, n-au ieșit titluri bune din asta. Pe scurt, românii sunt la fel ca mai toți europenii, cu câteva mici diferențe. Partea pozitivă e că avem potențial mare, partea negativă e că este neexploatat. Asta pentru că nu avem încredere unii în alții.

[…] elementul central al profilului nostru psihocultural este legat de neîncredere. Neîncrederea în oameni ne face să fim mai puțin toleranți și cooperanți cu alții în beneficiul comun, pe fondul scepticismului şi cinismului, menținute și amplificate de neîncredere. Mai departe, lipsa de cooperare nu ne permite să ne folosim potențialul intelectual şi creativ bun pe care îl avem, ceea ce generează performanțe sub nivelul său.

Aici mă așteptam la dl. profesor să vină și cu niște soluții. Mai ales că susține că orice proiect de țară - o motivație principală a lucrării - trebuie să se bazeze pe aceste premise psihologice ale românilor, dacă vrem să avem succes. Din păcate, soluțiile sunt vagi și banale.

Parexamplu, una dintre ele ar fi pregătirea anumitor măsuri prin “dezbateri publice și formulări explice și transparente, a unor astfel de soluții”. Cumva nu sesizează că neîncrederea e generată de faptul că ăia care vorbesc și explică sunt percepuți ca mitomani, și asta doar pentru că au mințit cu sete și cu ură de fiecare dată. Nu a fost vorba că nu au explicat bine, au mințit.

Cu exploatarea potențialului zice că trebuie niște educație, ce noroc, tocmai a ajuns ministru pe domeniul ăsta. Soluțiile sunt extrem de generale “educație timpurie”, “programe de parenting”, “învățare pe tot parcursul vieții”. Spune de astea în țara în care e imposibil să înveți, de exemplu, din nou pentru Bacalaureat dacă vrei să-ți mărești nota. Ai luat 7 la română în 2012, asta e fratele meu, toată viața ta asta va fi nota, nu are rost să înveți mai mult, că nu ai cum s-o mărești. Iar dacă vrei să înveți în continuare, să zicem să mergi la facultate, ghinion, contează media de la Bac pe care nu ai cum s-o modifici.

Altă idee este schimbarea curriculumului școlar. O bălărie pe care o face fiecare ministru de fiecare dată. Fascinant cum deși din datele extrase cu minuțiozitate și dibăcie află că stilul de șefime românesc e bazat pe pedeapsă, dar nu observă același sistem în educație, cel puțin aia preuniversitară, care e un sistem bazat exclusiv pe pedeapsă. Dacă nu a învățat, pedepsești copilul cu notă mică, și faci în așa fel tot sistemul încât ăla să plătească toată viața pentru obrăznicia de a nu fi fost atent la mate într-a 11-a când probabil se uita după gagici.

Tot în contextul concluziilor din carte, hai să cooperăm. Primul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă David e să coopereze cu unul care știe să scrie și să-i retușeze un pic cartea. Poți reduce 200 de pagini lejer. Omul spune de vreo câteva ori că nu e neapărat dedicată publicului larg, dar are și pasaje în care spune că astea sunt și pentru neofiți, după care mai bagă câteva paragrafe de scuze și justificări. Toate astea puteau fi rezumate în două pagini.

Apoi, că tot vorbim de “frica generalizată a bărbaților”, poate încearcă el să fie primul care rupe lanțul și să vorbească cu editorul ca de la bărbat la bărbat și să-i spună “bă, uită-te atent la ea și zi-mi ce trebuie tăiat, ce trebuie clarificat, unde-s probleme de structură, de-astea. Nu mă lua cu «să trăiți, dom profesor, sunteți excelent» ajută-mă să facem ceva calumea”. Dacă ăia care-s barosani n-au curajul să se transforme, ce așteptări să avem de la ăștia micii?

O chestie pe care o tot menționează (pentru că se repetă, pentru că n-a avut editor etc etc) e că o astfel de lucrare ar trebui făcută măcar o dată la 20 de ani, ca să știm unde suntem. Poate chiar la 10 ani. Acu’ era momentul, doar că are mult de lucru. E o idee bună, am impresia că există câțiva parametri care s-au modificat. Aș zice că experiența cu pandemia, unde s-a ajuns cu mințitul la culmi unde nici ulii cei năpraznici nu cutează a zbura, a mai erodat un pic în partea de încredere.

În esență, demersul nu e unul rău. Tot ce trebuie făcut e ca unul dintre noi să se sacrifice, să-l prindă pe Daniel David undeva și să-l îmbrățișeze, să-i spună “e totul în regulă, omule, e bine, ești bine. Avem proiect de țară, hai să ne apucăm de treabă”. Să-i dăm un pic de curaj și bărbăție omului, că avem meteahna asta. Și dup-aia, Japolveția scrie pe noi!