Jean-Jacques Servan-Schreiber - Sfidarea Mondială

Aceste războaie economice cu americanii au mai avut loc din același motiv

Jean-Jaques Servan-Schreiber a fost un ziarist francez, co-fondatorul L’Express. Și taică-su era ziarist și și-a început cariera la Le Monde, se învârtea în lumea aia. La un moment dat s-a implicat și în politica franceză, a fost ministru, parlamentar aproape o decadă, consilier de prim-miniștri și președinți, de-astea. Asta i-a permis să meargă prin lume să mai vadă niște chestii, să mai cunoască niște oameni. Câvdva prin 1966 începe să sesizeze un fenomen, că Statele Unite și Europa se află într-un fel de război economic tăcut, pe care îl câștigă SUA. Scrie o carte pe tema asta - Sfidarea Americană - care devine un bestseller, vinde 600.000 de bucăți, chestie enormă pentru ceva ce este, practic, un eseu politic mai lung.

Cartea a avut mare succes și l-a propulsat politic, a reînvigorat naționalismul în Franța etc. După câteva eșecuri politice vinde ziarul și se lasă și de politică, ajunge aproape falimentar și iar începe să observe chestii. De data asta despre războiul dintre SUA și Japonia și viitorul pe care ni-l vor aduce computerele și internetul. Mie mi s-a părut interesantă, omul era evident unul dintre cei mai treji dintre contemporanii săi, păcat că nu l-au băgat prea mult în seamă. Cartea se numește “Sfidarea Mondială” și a apărut prin 1986 și ne prezintă o versiune optimistă pentru a ieși din acest război inutil.

Dacă în zilele noastre americanii sunt puși geană pe chinezi, prin anii ‘80 aveau boală pe japonezi, cam din aceleași motive. Theodore White, un important istoric american, avea să publice în august 1985 în suplimentul de duminică al New York Times un articol care a devenit foarte popular: “Pericolul din Japonia”:

“Japonezii, după ce au izbutit să se redreseze, au început asaltul asupra principalelor noastre industrii. Acum ei sunt pe cale de ale elimina. Scopul strategiei japoneze nu este participarea la aprovizionarea piețelor mondiale, ci, pur și simplu, dominația”

În articol a citat exemple frapante pentru americani. La vremea respectivă nici un aparat de radio nu mai este fabricat în SUA, “deși este o invenție americană”. De asemenea, nici un televizor alb-negru. În ce privește televizoarele color, nu mai există niciunul care să nu fie altceva decât o asamblare de componente importate din Asia. Toate “magnetoscoapele” sunt made in Japan sau provin din Coreea de Sud.

“O singură marcă de motocicletă, Harley-Davison, mai este americană, căci japonezii au cucerit 95% din piața americană a acestui produs, precum și toate piețele externe. O singură marcă de pian de calitate (Steinway) este încă americană. Și, culmea, șantierele navale din Brooklyn - care au construit, între altele, supercuirasatul Missouri, la bordul căruia, la 2 septembrie 1945 generalul MacArthur, înconjurat de “armada” sa a primit în mod solemn, în golful Tokio, capitularea forțelor armate japoneze - au dispărut acum, elimnate de concurența japoneză.

Recent, altă serie de produse japoneze a început să invadeze Statele Unite: automobilele, adeseori chiar în asociere cu cei trei mai constructori din Detroit: General Motors, Crysler, Ford. Iar acum, ascensoarele, rulmenții cu bile și chiar vagoanele de metrou. Fără a mai pune la socoteală investițiile japoneze destinate achiziționării unor întregi ramuri ale industriei grele, abandonate de americani, precum siderurgia sau mașinile-unelte.

Unde sunt frontierele? Japonia se află în America”.

Și nu e singurul care sesizează problema destul de zgomotos. Președintele Hewlett-Packard, John Young, care prezida “Comisia Federală pentru Competitivitate Industrială” a făcut un raport în care prezenta punctele slabe ale Americii la acea vreme.

“1.Tehnologia. America pierde avansul de altădată în tehnologia de vârf, reducând, în mod sistematic, finanțarea cercetării. S-a crezut în iluzia redresării cu ajutorul creditelor militare, dar acestea, la rândul lor, în condițiile amețitoarelor deficite bugetare, nu îndeplinesc decât parțial acest rol.

2.Producția. Pentru America, mai gravă decât diminuarea cercetării este inferioritatea ei în “arta de a produce”, devenită un fel de monopol japonez. Metodele moderne de producție, care înlocuiesc rapid “munca la bandă”, sunt deținute astăzi de Japonia. Iar ceea ce este și mai grav, americanii continuă să nu-și dea seama de acest lucru și să nu aplice aceste metode - căci prețul investițiilor pentru introducerea lor și, mai ales, efortul formării de cadre este considerabil.

3.Finanțarea. America este frânată în procesul ei de reînnoire de costul capitalurile și de rata dobânzilor. În America, rata acumulării este mai mică decât în țările concurente, mai ales în Japonia. Iar guvernul prelevă o cotă parte disproporționată din capitalurile disponibile pentru finanțarea deficitelor sale.

4.Formarea cadrelor. […] În același timp America își dă seama că nu mai formează destui ingineri competenți pentru nevoile întreprinderilor sale. Proporțional, Japonia formează la ora actuală, de patru ori mai mulți ingineri decât Statele Unite, care, în schimb, formează avocați.”

În același timp există și un raport al lui Edmund Brown, care prezida “Comisia Națională pentru Inovația Industrială”. Acesta explică chiar mai bine în ce spațiu mintal activau americanii atunci.

“Trebuie să ne dăm seama și de faptul că, deși suntem încă prima putere mondială, nu reprezentăm decât 5% din populația lumii. Nu mai suntem izolați de restul lumii de nici unul dintre cele două mari oceane. Dimpotrivă: oceanele au devenit autostrăzi moderne până înspre coastele noastre. Suntem angajați într-o bătălie generală. Dacă nu vom aloca resursele necesare, financiare și umane, pentru a ne păstra avansul tehnologic, ne asumăm imensul risc de a deveni o țară mijlocie - ba, în curând, chiar o țară mică - cu acel 5% din populația lumii, care nu-și va fi folosit șansa de a dezvolta forța de producție și de creație a oamenilor săi, recurgând la noile instrumente ale științei”

Bine, cum s-a ajuns în situația asta, de ce a dat damblaua în japonezi să fie foarte buni la producție (și în germani, dar pe ăia nu-i menționează JJSS). Păi tratatul încheiat între SUA și Japonia, ăla cu capitularea, interzicea Japoniei orice producție în scopuri militare și lista produselor interzise cuprindea, pentru mai multă siguranță, și industria aeronautică. După război a rămas o masă importantă de specialiști în motoare și alte obiecte folositoare armatei care erau cât pe-aici să rămână șomeri și muritori de foame. Din fericire, un om inimos pe nume Kiichiro Toyoda, fiul al unui fabricant de mașini de cusut, s-a gândit să-i angajeze la el la atelier că poate le-o găsi ceva de lucru. La fel a făcut și fostul pilot de raliu și reparator de biciclete Soichiro Honda.

Printr-o situație similară au trecut și cei de la societatea comercială Nippon Kogaku, care făceau aparate de ochire la mare distanță pentru crucișătoarele marinei imperiale sau binocluri. În 15 august, când împăratul a anunțat la radio că, gata, s-a terminat cu războiul, oamenii au trebuit să se concentreze pe părțile pe care aveau voie să le producă și-așa au invadat piața cu aparate foto Nikon.

Deși JJSS menționează că unul din motivele pentru care japonezii au reușit să țină costurile mici este robotizarea fabricilor (în anii ăia aveau cam 80% din roboții industriali din lume), americanii care trăgeau alarma aveau altă abordare. Uite ce zicea Theodore White:

“Din nefericire pentru noi nu este cazul Americii, unde de mai multă vreme obiectivul sindicatelor, reprezentante ale salariaților, este de a transfera cât mai mult din venitul național pentru plata oamenilor muncii”.

Era Reagan, ce să zici. Și japonezii au observat chestia asta, Akio Morita, președintele (și fondatorul) Sony, avea să explice într-o conferință la Washington situația.

“Companiile americane au optat pentru una din următoarele strategii: fie să părăsească SUA și să-și mute fabricile în țări sărace, pentru a profita de avantajul salariilor mici; fie să-și mențină fabricile în Statele Unite, dar să importe din țări ca Japonia cea mai mare parte a componentelor pentru produsele pe care nu mai sunt capabili să le fabrice. Numai ultima fază, asamblarea, se realizează în ceea ce americanii continuă să numească fabrici. Rezultatul este că s-a ajuns pur și simplu la acea «golire a întreprinderilor americane» […] Nu noi suntem cei care răpim piețele de desface fabricanților americani: ei sunt cei care le abandonează. Exilându-și uzinele, aprovizionându-se din Extremul Orient cu principalele lor produse, schimbându-și muncitorii calificați (și aparent plătiți prea scump) cu mână de lucru slab pregătită din țările lumii a treia, conducătorii economiei americane au devenit proprii artizani ai golirii companiilor lor”.

Situația era, așadar, similară cu cea din prezent, și toată lumea își dădea seama cam care era problema. Japonezii dominau piața americană, era vizibil chiar și în cultura de atunci. Blade Runner - filmul, e plin de reclame în japoneză și japonezi, John McClane se bate cu teroriștii în Nakatomi Plaza, iar Sean Connery și Wesley Snipes rezolvă o crimă ce a avut loc în clădirea corporației Nakamoto din LA. Toți tinerii cool aveau un Sony Walkman de gât.

Cum a reacționat America atunci? JJSS n-a mai scris o carte după, dar noi știm. A fost forța determinantă din spatele “Plaza Accord” în care i-a adunat pe toți vasalii reuniți sub egida G5 și i-a făcut să fie de acord cu devalorizarea dolarului, astfel încât produsele americane să fie competitive pe piață, și produsele celorlalți să fie mai scumpe. Chestia asta a bulit nasol Japonia, care avea economia bazată pe export și a frânat un pic economia din Franța, UK sau RFG. Ăștia au putut să absoarbă un pic șocul, întrucât aveau acces la piața comună europeană, iar RFG a avut acces în anii ‘90 la RDG. Oamenii atenți își vor da seama că, în principiu, calitatea aia germană n-a mai fost chiar așa de bună după ‘90, că au trebuit să facă și ăia niște sacrificii ca să rămână competitivi. După asta, au băgat și tarife, presiuni și au amenințat cu sancțiuni economice așa încât Japonia s-a procopsit cu acel “deceniu pierdut” în care economia lor, care risca să fie prima a lumii, a stagnat. Și n-au fost doar republicanii, au făcut-o și democrații, sub Clinton.

Exact ce face actuala administrație americană acum. Exact din aceleași motive, doar că acum e China, nu e Japonia.

Ar fi fost altă soluție?

Jean-Jacques Servan-Schreiber crede că da. În carte menționează și eforturile depuse de Richard Cyert, șeful de la Universitatea Carnegie-Mellon. Acesta era de părere că industria din SUA trebuie informatizată și robotizată la maximum pentru a face față pe piață. Și avertiza că externalizarea producției (ceea ce America a făcut în continuare, pentru că i-au putut beli pe japonezi și restul concurenților) nu e o soluție pe termen lung.

“În fața unor concurenți care oferă produse superioare și mai ieftine, cele două formule încercate până în prezent de industriașii noștri mi se par cu totul greșite. Protecționismul este una dintre ele. Nu e de durată și nu face decât să transfere asupra consumatorului prețul ineficacității. Cealaltă, care constă în a continua amplasarea uzinelor noastre în țări cu mâna de lucru ieftină, nu e ste nici ea mai bună; și nu va dura nici ea. Răspunsul corect este automatizarea fără concesii a întregului proces de producție. Națiunea posedă toate talentele necesare în electronică, robotică, inteligență, inteligență artificială indispensabile creării, în toate cazurile, de uzine automate; și chiar de sisteme complete, de la concepție până la distribuție, trecut prin etapele de fabricație și transport, care să fie în întregime animate de programe informatice. Iată ceea ce trebuie realizat dacă America vrea să producă în continuare”.

Omul era foarte hotărât pe treaba asta, de-aia a și băgat calculatoare la greu la el în universitate, în ideea că toți absolvenții de-acolo să fie obișnuiți să lucreze non-stop cu ele. A colaborat cu marile firme americane producătoare de computere pentru a crea un sistem software special pentru universități (gen, a fost primul, în colaborare cu IBM - de la el s-au inspirat MSOffice, Google Docs etc), a introdus practic LAN-ul în școală, CMU era acționar la Next a lui Steve Jobs, parexamplu, ăla a băgat și el workstation-uri acolo, a insistat pentru calculatoare ieftine, accesibile (“care să coste doar 3000 de dolari”).

L-a sprijinit pe Raj Reddy - unul din pionierii inteligenței artificiale - să fondeze un Institut de Robotică la CMU, care a adus contribuții majore în domeniu. Iată ce visa Reddy în privința roboților și AI-ului:

“Este vorba de a permite oamenilor - debarasarea de sarcini ce pot fi recopiate, așa cum nici uzinele noastre nu vor mai avea nevoie de mână de lucru - să-și îndrepte capacitatea pecifică spre tot ceea ce este inventiv, nou, intuitiv, creativ. Ambiția ansamblului este deci expansiunea inteligenței umane. Ca sursă unică și în fond nouă de creare de noi valori, materiale și spirituale, în toate sectoarele invenției și ale producției”.

În viziunea savanților de la CMU și a lui JJSS, viitorul îl reprezintă unul cu roboți și automatizare, care lasă oamenilor timp să învețe, să descopere și să fie cu adevărat utili societății. Țările aflate în pericol să rămână în urmă pot să beneficieze, prin puterea calculatorului, de cele mai noi informații și tehnologii și să le implementeze și ele, să elibereze și mai mulți oameni din sărăcie și jugul muncii de jos, pentru a se putea dedica științei. E o viziune super-optimistă, venită evident din partea unor oameni educați și pasionați de educație, descoperire și cunoaștere. În fața “Sfidării Mondiale” decizia de ne îmbunătăți o poate lua oricine:

Sau putem să facem în continuare meme cu Trump, să-i ascultăm pe ăia care analizează fin cum “Orange man bad” și să repetăm la infinit că chinezii sunt comuniști și au salarii mici și de-aia au produse mai ieftine.