Mircea Andreescu - Culise

Să rămână în istoria cinematografiei mondiale că lui Bono i-a plăcut tricoul lui Porumboiu

Mircea Andreescu face parte din tripleta de aur a teatrului brașovean, alături de Costache Babii și Virginia Itta-Marcu. Pentru cei nefamiliarizați cu el, e cunoscut mai degrabă ca “moș Pișcoci” din filmul “A fost sau n-a fost”. Acuma, când se vorbește de comedii bune românești după 1990, tot cinefilul spune “Filantropica”, cineva mai scapă “E pericoloso sporgersi”, pafariștii “Asfalt Tango”, iar oamenii cu aleasă cultură monumentalul “Teambuilding”. Prea puțin însă se vorbește de “A fost sau n-a fost”, care e cu adevărat o comedie mult mai bine gândită și construită decât celelalte. Iar Mircea Andreescu are un rol epocal acolo.

Și omul e încă activ în continuare, în teatru și film. A avut o mic hiatus în pandemie, când s-a închis tot, așa că el s-a apucat să scrie un fel de autobiografie - cartea asta, Culise. O editură brașoveană a fost atât de impresionată de gestul său încât a decis s-o publice fără s-o citească, așa cum se practică în zilele noastre. De-aia pe foaia de la coperta 2 se bagă un scurt CV al actorului, omițând niște elemente importante, iar pe coperta 4 este o recomandare din partea unui tip pe nume Radu Aldulescu, într-o limbă atât de lemnoasă încât justifică prezența celei mai importante facultăți de silvicultură și exploatări forestiere la Brașov.

Din fericire, un amic alintat în grupul nostru de prieteni cu denumirea “interlopul” mi-a atras atenția “Băi, a scris Mircea Andreescu o carte, e mișto, trebuie s-o citești”. M-am întâlnit câteva zile mai târziu cu el la o chermeză, zic “Băi, am citit, moșu’ e cam fără filtru” - “Da”, zice el, “nu-i așa că-i fain?”.

Două straturi

Sunt două feluri în care poți citi cartea asta. Una e să nu prea știi cam care e situația prin Brașov, o mulțime care include toată România plus 75% din brașoveni, alta să recunoști câteva personaje de-acolo și să devină mult mai interesantă. De exemplu, unii ar putea recunoaște acest personaj din peisajul artistic brașovean:

… un tânăr apărut în timp ce eu eram plecat la București și care are tot felul de inițiative, inclusiv pe aceea de a-i face loc în teatru nevestei, care se încăpățâna să rateze admiterile pe la facultățile de teatru. Nici tânărului nu i-ar fi stricat mai multă atenție spre actorie, dar se mulțumește să fie neinteresant în rolurile în care este distribuit, izbutind să se descurce mai bine pe la posturile de radio și televiziune apărute în Brașov.

Sau pe un tip pe care Andreescu îl numește D.S. care tot încerca să se bage sub pielea lui și-l numea “prietenul meu”. Acest D.S. are un debut interesant în poveste, îl tot freca pe Andreescu proaspăt venit la teatrul din Brașov să vină să facă revelionul cu el și cu prietena lui. Și cu greu, cu mult tras, nea Mircea acceptă.

Căutăm adresa și, imediat ce intrăm, ne dăm seama că n-am nimerit bine. Prietena lui D.S. e minoră, elevă de liceu. Apar și părinții fetei, morocănoși și care abia mormăie niște răspunsuri la urările noastre. (…) Pentru că mai e puțin timp până la miezul nopții, gazda noastră minoră umple emoționată și îmbujorată paharele și bem un soi de sirop îndoit cu sifon, cu gust incert, dar amar din belșug, specialitate săsească, cică. Nu mai zăbovim, ignorăm rugămințile minorei și dăm să plecăm, dar, altă surpriză! D.S. scoate o sticlă cu vin, se așează pe jos, în ușă, și ne anunță că la fiecare trecere într-un an nou, el obișnuiește să bea o sticlă cu vin, să facă un bilanț al anului ce a trecut și să pună la cale ce urează a face în anul care vine. Un spectacol mult mai infantil decât minora noastră, care are o reacție ciudată - stă cu gura căscată. Adriana se enervează, dă să iasă. O opresc și încep să-i explic tinerei gazde că e periculos ce face “prietenul” ei cu păr alb, că l-a Bacău s-a petrecut un caz asemănător cu unul care a băut de unul singur de Revelion, a gândit prea intens la cine știe ce și l-a călcat o căruță. Fata începe să plângă.

Alte istorisiri sunt mai universale și probabil s-au întâlnit și în alte localități din țară. Bunăoară, la un moment dat a venit ideea conducerii de partid și de stat din perioada comunistă ca teatrele să se autofinanțeze. Dar, în același timp, să pună în scene și doar autori români. Și doar piese aprobate de partid. Un fel de 3 sule înfipte în coaste. De-aia s-a ajuns în situația în care, ca să facă bani pentru salarii la actori, atelierul tehnic al Teatrului Dramatic Brașov să facă așa-numitele “lucrări la terți”, de exemplu sicrie. Treaba asta se întâmpla în perioada în care a fost pusă șefă la cultură celebra Suzana Gâdea, iar în carte este menționată cu citatul memorabil “În șase luni mă pun eu la punct și cu cultura”.

Schema asta cu autofinanțarea a însemnat că ditai măgăoaia de teatru din Brașov trebuia să se întrețină din banii aduși de 3 instituții, din care două, Teatrul Muzical și Filarmonica, nu prea aduceau bani. Da, chiar, hai să vorbim despre…

Teatrul la Brașov în comunism

Actualmente teatrul din Brașov se numește Sică Alexandrescu, din motive pe care nu le înțelege mai nimeni. Eu care-s localnic nu le înțeleg, dar nu le pricepe nici Mircea Andreescu, om care a avut ocazia să lucreze cu maestru și care a tras concluzia că era unul din cei mai valoroși diletanți ai vremii.

Efectiv nu scapă nici o ocazie să explice cât de prost era Sică Alexandrescu în postul de director al teatrului și cât de depășit era ca regizor. Dar avea talent la altele:

Nu mult după instalare, au început și legendele despre tupeul bătrânului. Se zice că intra la prim-secretarul județului ca pe moșia personală, nu lua în seamă atenționarea secretarei cum că “tovarășu” se află în ședință. Intra peste tovarășii prinși în plină activitate, arunca un “Ce birou frumos aveți!” apoi intra în obiect: “Am vorbit cu Maurer (prim-ministru comunist ‘61-’74, pasionat de vânătoare prin zonele Brașovului cu Țiriac - n. mea) și zice că…”

Și, din vizită în vizită, domnul Sică s-a ales cu un apartament într-un bloc foarte aproape de teatru. Nu a reușit să obțină și mașină, așa că era obligat s-o folosească pe a lui, pe care o conducea un șofer al teatrului. Dacă se întâmpla ca acesta să rămână peste noapte în București, era cazat într-o încăpere din pivnița casei unde locuia Sică Alexandrescu.

Genul ăsta de putere îi dădea multe avantaje marelui Sică.

Printre altele aflăm că “jupânul” obișnuia să îngăduie marilor actori, chiar și dintre cei care urmau să ajungă artiști ai poporului, să pună umărul la treburile gospodăriei sale. Marcel Anghelescu, de pildă, era însărcinat cu tăiatul lemnelor. (…) dacă la vreun teatru învecinat se ivea vreo actriță frumoasă și talentată care-i făcea concurență, o invita la el, îi oferea un salariu de nerefuzat și pe urmă o ținea pe tușă, dacă actrița era una “de dramă”, pentru că Sică Alexandrescu punea în scenă numai comedii. (…) La una din primele repetiții apare o ziaristă din presa locală, care îmi solicită un interviu. Ne retragem într-o cabină, dar nu reușesc să rostesc o vorbă, că ușa se trântește de pereți și apare maestrul emerit al artei: “Mircea, ai grijă de vorbești, pentru că Sică poate să-ți fie ca un tată, dar poate să te și distrugă!”. Ziarista dispare ca prin farmec și după un timp avea să dispară și din oral, luând drumul Constanței.

Când se satură în a-l numi diletant și nașparliu pe Sică Alexandrescu, Mircea apelează și la alții care l-au cunoscut, cu un cuvânt mai greu de zis, de exemplu Camil Petrescu.

“Ai fost întotdeauna un regizor mediocru, de bulevard, un afacerist incapabil să conducă și să impună ținută unui Teatru Național!”.

Și asta nu e singura bizarerie a teatrului. Există o sală, numită acum “Sala Stela Popescu”. Explicația e extrem de subțire, în principiu Stela Popescu a făcut liceul la Brașov și a jucat un pic la teatrul ăsta, dar fără să se remarce cu ceva. Dar, cel mai important, sala aia nu are nicio legătură cu ea. Pentru că sala mare a teatrului era prea mare, și pentru că erau obligați să dea piese slabe și pentru că nu erau bani și stăteau oamenii cu paltoane pe ei la teatru, în anii ‘80 directorul Eugen Mercus a decis să transforme o sală mai mică în “Sala Studio” unde să pună piese mai confortabile. Era practic meritul ăluia, Stela Popescu făcea cuplete cu Arșinel cu “marmacie” la TVR pe vremea aia, n-avea nicio legătură.

Asta cu “nicio legătură” e o chestie recurentă în acest micuț oraș provincial când vorbim de relația culturii cu autorității. Și aia nu s-a schimbat după comunism, o să arăt mai încolo.

Revenind, sala aia s-a eliberat pentru că, după un timp, ăia de la Teatrul Muzical și-au dat seama că nu pot să stea în clădirea teatrului mare, că nu-și permit întreținerea. Culmea, șeful de la “Muzical” se vedea șef la toată șandramaua. Ce fel de om era acesta?

Ăsta era teatrul unde era un director provenit probabil dintre activiștii de partid puși pe liber după terminarea colectivizării; în clipa în care un solist a devenit indisponibil, a solicitat înlocuirea lui cu un bas, în timp ce rolul era pentru un tenor. “Nu-i nimic, tovarăși, i se dă sarcină și totul se rezolvă”. Cu altă ocazie când muzicanții la contrabas au solicitat înlocuirea unor corzi pentru că cele vechi se rupseseră, istețul director, în spiritul campaniei de economii inițiate de partid, a propus sudarea corzilor care s-au rupt.

Dar, hei, când a murit a fost înmormântat într-unul din coșciugele confecționate de atelierul de tâmplărie al teatrului, deci e și asta ceva.

Și-apropo de coșciuge. În mandatul lui Sică Alexandrescu au fost și oameni care au dus-o bine. Unul din ei era Mișu Fotino (tatăl lui Mișu Fotino) care participa la activitățile teatrului extrem de sporadic, întrucât avea deja onoarea de “artist al poporului”, fiind plătit cam de 8-10 ori mai bine decât actorii ceilalți, care trebuiau să bage cărbuni. Andreescu menționează că s-a uitat prin paginile din jurnalul personal și a luat două luni la întâmplare, într-una a avut 27 de spectacole, într-alta 29. În timp ce Fotino participa la unul singur, unde avea o singură replică și nici pe aia n-a reușit s-o spună bine vreodată.

Și n-au scăpat de el nici mort, că i-au adus sicriul la teatru și i-au pus pe actorii tineri să facă priveghi obligatoriu, în timp ce familia s-a dus în birou la Sică, să facă pomană separată. După ce au terminat, au scos sicriul din teatru, a venit jupânul Sică și i-a trimis direct la repetiții în onoarea marelui Mișu pentru că “Așa ar fi făcut și el”.

Și de ce făceau atât de multe spectacole pe lună? Păi, aparent, nu erau suficiente alea din sală, trebuiau să mai meargă și pe la orașe și sate unde să facă teatru pentru toată lumea, de obicei soldați sau copii aduși cu forța, care nu prea aveau vreun interes pentru așa ceva. Bine, mai era și problema că piesele puse în scenă nu erau neapărat interesante pentru public. Andreescu se plânge că nu prea vedea intelectuali la teatru, iar răspunsul e superb, mai ales pentru cei care cunosc Brașovul: “Noi avem intelectualitate tehnică!”

Nu că cealaltă intelectualitate ar fi mai brează. Implicarea asta a politicului în cultură a fost privită și atunci, ca și acum, cu destul lejeritate de intelectualii vremii. Actorul își aduce aminte cum l-a văzut pe Nichita Stănescu la televizor într-o emisiune debutând cu “de ce să ne fie teamă că președintele se interesează de literatură?”.

Contribuția activiștilor în cultură e importantă. De exemplu, secretarul cu propaganda de la Brașov a performat atât de bine încât a fost promovat la București, în cinema, unde a contribuit și el la filmul lui Dan Pița “Pas în doi” cerând ca în scena de discotecă “să fie respectată proporția dintre muzica străină și cea românească”. Secvența e scurtă, au pus doar o remix al lui Adrian Enescu, dar e interesant de aflat pe ce-și luau unii salariul.

Dar nu e totul de la partid

Există o tendință printre supraviețuitorii comunismului de a da vina exclusiv pe Ceaușescu și comunism pentru cum a fost atunci. Acești oameni sunt, de regulă, ăia care au profitat de sistem, care au colaborat cu el de bună voie și-acum vor să dea vina pe alții, cam cum face orice politician când îl întrebi de ce nu-și face treaba: te instigă să-l urăști pe altul. Metoda aia “dom’le, eu am vrut, dar pesedeauaaaaa”. Ăia.

Andreescu menționează destui de-ăștia. La un moment dat un polițist - căpitanul Popa - îl legitimează pe stradă și, pentru că poza lui nu semăna cu aia din buletin, vrea să-l ducă la frizerie direct, să se tundă. Și nu, nu era vorba de plete, pur și simplu niște perciuni. Ăsta refuză, îi confiscă buletinul, reușește să-l obțină după ceva scandal, dar nimeni nu comentează cum de și-a permis “căpitanul Popa” să verifice la freză oamenii pe stradă. Că nu era ceva obligatoriu, doar făceau niște băieți exces de zel. Din ăsta întâlnește și la TVR, unde o doamnă de la montaj tot îi băga în machiaj “pentru că niște peri din podoaba capilară sunt mai rebeli și trebuie prinși în agrafe”.

La una din înregistrările ce se desfășurau în vechiul sediu al televiziunii, după câteva astfel de întreruperi îmi scapă un comentariu de genul “Să nu cereți cumva să ne lăsăm burți!”. La pria pauză, Bokor mă conduce afară și-mi atrage atenția că sunt multe microfoane peste tot, care nu se văd, dar sunt deschise, și că directorul general al televiziunii se numește Burtică!

Actorii au obiceiul să facă gât dacă nu le convine piesa care e pusă în scenă, de regulă regizorul și directorul trebuie să negocieze și cu ei, altfel nu iese treaba bună. Negocierile astea se fac pe criterii artistice, dar și pe altele. E menționat un regizor la radio, fost actor la Brașov.

Acum vine să înregistreze o piesă a secretarului nostru literar. Piesa nu avea nicio valoare, dar constat că, în ultimul timp, se dezvoltă niște afaceri în doi ca pe “moșia lui tata”. Actorii distribuiți “iau și ei un bănuț”, acolo, ca nu cumva să murmure împotriva calității textului insipirat din din viața unei uzine brașovene. (…) Omul nostru avea să se “afirme” și cu un alt prilej: ca fost brașovean este invitat permanent la festivalul de teatru ce avea să se înființeze. La unul dintre ele, radistul solicită diurnă și pentru soția lui, care nu știu să fi avut legătură cu teatrul și nici nu fusese invitată.

Festivalul ăla de teatru de la Brașov avea să devină cel mai important din țară în perioada aia. Chestie care aduna, pe lângă piese, actor și regizori de valoare și restul ciurucurilor. Fără vreo legătură cu Ceaușescu sau comunism.

Nu-mi dau seama ce importanță pentru viața teatrală românească mai aveau inși ca Mihai Davidoglu sau Ștefan Berciu, un M.R. Iacoban, venit tocmai de la Iași ca să nu vadă niciun spectacol în tot festivalul, dar să joace în permanență șah cât pentru o viață întreagă. Alții, critici sau dramaturgi, își udă din belșug gâtlejurile la bar sau se plâng de absența femeilor cu apetit pentru aventuri amoroase. “Măi, voi, brașovenii, sunteți simpatici, dar duceți o viață sexuală bicisnică”, zice Theodor Mazilu.

În altă ordine de idei, cea mai proastă specie de brașovean este, totuși, ăla care crede că s-a umplut orașul de moldoveni. Nu e specific doar brașovenilor, sunt creaturi de genul ăsta și prin alte părți, dar aici sunt cei mai mulți. E o chestie de “lore” ardelenesc localnicii de-aici, în special cei mai troglodiți dintre ei, nu prea aveau voie să intre în cetate în vremurile la care visează cu bale la gât, alea când stăteau comod cu gâtul sub cizma austro-ungară. Sigur, au fost vârfuri, ăia nu spun tâmpenii, dar iobagii sunt foarte frustrați că odată ce-au scăpat de unguri și sași, au venit moldovenii să le facă concurență. În Brașov e un caz atipic, întrucât ăia care se cred brașoveni vechi sunt tot moldoveni. E un conflict vechi între paleo-moldoveni și neo-moldoveni. Cum Andreescu e de loc din Moldova, evident că i s-a servit gluma cu “SÂRMAA”. Între Brașov și zona Moldovei nu există linii electrificate, dar versiunile astea uber-proaste de români nu știu asta. Mircea Andreescu menționează o poveste cu unul de-ăsta care îi este foarte dragă, că am văzut-o repetată și într-un interviu pe care i l-a dat nepoatei sale pentru revista liceului.

… într-o bună zi are loc premiera piesei Luna dezmoșteniților, de Eugene O’Neil. Nea George, cel iubitor de glume cu moldoveni juca și el în spectacol. Acțiunea se petrecea într-o curte neîngrijită, plină de unelte gospodărești și tot felul de vechituri și gunoaie. La unul din spectacole, Nea Georgică al nostru a călcat din greșeală pe o greblă și coada ei l-a lovit zdravăn în față. Vreo zece zile a umblat ardeleanul nostru cu ochelari de soare. Și tot în perioada asta a apărut gluma cu grebla. De câte ori era întâlnit, i se striga cu multă grijă “grebla!” , sau era întrebat dacă știe bancul cu grebla.

Bine, astea-s răutăți și ghionturi, dar apare și un episod mul mai neplăcut, spre finalul anilor ‘80, când foametea era la apogeu. Ca și alții (o menționează și Tatos în jurnalul său), actorii foloseau deplasările prin țară ca să facă rost de mâncare. La Sibiu întâlnesc o problemă, până și pâinea se vindea doar cu buletin de identitate, să dovedești că ești localnic. Așa că Andreescu încearcă o intervenție.

Cu ocazia unui turneu pe traseul Sibiu, Mediaș, Blaj, în calitate de secretar de partid mă prezint tov. C., secretar cu propaganda la județeana de partid. Înainte de asta, după întâplările din 1987, tovarășii din conducerea partidului erau foarte grijulii în a se informa asupra stării de spirit a angajaților, că doar nu era să îmbunătățească situația aprovizionării orașului. Așa că o informez că starea de spirit a noastră trece și prin stomac și mai bat șaua că actorii din Tg. Mureș, în astfel de ocazii, sunt “sponsorizați” cu alimente de câteva întreprinderi din orașul lor. În cele din urmă, obțin câte un pachet de mâncare și aflu că răscoala din 1987 ar fi putut fi evitată, dacă la momentul potrivit ar fi fost ascultată, că atâta timp cât va fi ea în funcție, niciuna din instituțiile de spectacol nu se va desființa, iar la Sibiu să avem la noi un ordin de serviciu ca să putem să ne cumpărăm pâine. Iar la despărțire, mi-o trântește: “Ei, tovarășe Andreescu, ce bine am fi dus-o noi dacă nu erau moldovenii ăștia!”. “Și eu sunt moldovean, tovarășa secretar, și am vrut să plec de vreo trei ori din Brașov, dar nu m-ați lăsat”, îi răspund.

Că mai e și aspectul ăsta despre care nu prea se vorbește, mulți din moldovenii ăia nu prea puteau să se care din orașul dotat cu intelectuali tehnici ardeleni care călcau pe greblă. “tov. C” este, cel mai probabil, Mariana Cebuc și se găsesc numeroase mărturii ale activității dânsei în perioada aia, de exemplu de participarea ei în anchetele asupra muncitorilor sau cum punea presiuni asupra familiilor pentru divorț, să nu aibă vreun revoltat în casă.

Culise de după ‘90

Revoluție, haos, de-alea, dar în esență nu s-au schimbat prea multe în viața teatrului. În afară de faptul, evident, că e mai multă mâncare și nu mai ești chemat la tovarășa Cebuc pentru că actorii se plângeau că au primit bani doar să-și cumpere morcovi.

Dar directori aiurea tot mai apar, e menționat destul de des Claudiu Goga, care avea aparent niște probleme sentimentale și nu prea se preocupa de teatru, ci de cu totul alte chestii, cum ar fi cearta de mahala, punerea de spectacole de-ale lui prin alte teatre din țară și tot așa. La conducerea orașului și județului vin oameni unul și unul. Mă distrează o povestioară cu primarul, care acum trebuie să discute probleme de teatru. Pentru cine nu știe, primarul de la Brașov nu e genul de om care să frecventeze teatrul, literatura sau cultura în general. Nu discuți cu el despre cărți sau Eugene O’Neil, nu e ăla.

O actriță se pune, prin nu știu ce mijloace, în fruntea unui grup de angajați, se pare că 4 sau 6, și, profitând de faptul că era soția unui obscur gazetar local, devine foarte vocală în apărarea drepturilor muncii, cel mai important fiind nemulțumirea doamnei că nu joacă. Drept care, periodic, suntem convocați la primărie unde trebuie să-l scoatem basma curată pe director. Soluția vine de la primar, care îl roagă pe Claudiu să îngăduie ca actrița să lucreze de capul ei un spectacol cu Doi pe un balansoar de Gibson. Și astfel, zestrea de năpaste a teatrului, după Ultima noapte a lui Socrate, se înmulțește cu încă un concurent la “cel mai prost spectacol din lume”.

Știu oameni care ar da sume imense de bani doar să vadă o înregistrare cu primarul de la Brașov dând indicația aia cu “Doi pe un balansoar de Gibson”. Ar fi poate cel mai haios eveniment al anului în Brașov. Implicarea primarului în teatru nu se oprește aici. La festivalul renăscut teatrul din Sf. Gheorghe refuză să joace spectacolul de închidere a evenimentului, primarul intervine și festivalul se încheie după program.

La sfârșit, un tânăr care juca și în spectacole brașovene ține totuși o cuvântare, în care îl face ou și cu oțet pe “primarul penal” și reușește să împingă festivalul în zona circului politic, mai ales că din sală se aud voci care îl ajută. Tânărul protestatar poartă o banderolă albă, l-am mai văzut în aceeași “ținută” și cu altă ocazie, și pare mai grijuliu cu tărăboiul decât cu nivelul lui profesional.

Vestea bună e că “intelectualitatea tehnică” a supraviețuit trecerii la democrație și economia de piață. Rămânând în zona comediei, Andreescu mai povestește una-alta despre “A fost sau n-a fost”, filmul de care vorbeam la început. De mare succes internațional pe la festivaluri. Avem o scenă mișto, cu ocazia unui festival de la Saraevo.

A doua zi, directorul festivalului ne face cunoștință cu Bono, celebrul interpret de muzică pop, și rețin o remarcă a d-sale adresată lui Porumboiu, care vreau neapărat să intre în istoria cinematografiei mondiale: “Îmi place tricoul tău!”.

Carevasăzică moș Pișcoci nu e doar troll pe ecran, e și în viața reală. La întoarcerea în țară după turneul european, în avion, e abordat de un europarlamentar care-l întreabă “cum a fost?”. Pentru că nici un europarlamentar n-a fost la spectacole, de-aia, că sunt foarte ocupați.

Așa o fi, dar indiferența lor și a altor români, destul de numeroși în Belgia, mă face să bănuiesc o anume reticență, dacă nu chiar dispreț, față de cele românești.

Nu că e doar la românii din Belgia, chiar și câștigătorul premiului de “tricou apreciat de Bono” are cam aceeași atitudine.

… înapoi în țară! Decepție totală! Filmul nu prinde, spectatori foarte puțini la casele de bilete, mai ales că Porumboiu nu face nimic pentru a populariza pelicula, nu-l interesează. “Tot ce am obținut până acum este peste așteptări”, zice regizorul. Se manifestă o mare neîncredere în tot ce este românesc și, binențeles, față de filmul autohton, pe cât de căutat în străintate, pe atât de ocolit în țară.

O deviere pe AI, artă și cultură

Pe la începutul anului am avut o discuție relativ cretină cu cineva din domeniul “filmului românesc” care spunea că românii au multă creativitate pentru că iau premii la festivaluri de film. Prea puțin important, ce m-a doborât e că nu putea da o definiție a filmului de artă, sau a artei în general. A căutat câteva definiții cu ChatGPT și până la urmă a ajuns la concluzia - ajutată de AI, că diferența între un film de artă și unul normal e succesul la box-office.

Se discută mult despre cum AI-ul va înlocui artiștii, și aparent printre creatorii de “artă” avem oameni de genul ăsta, care se măsoară în premii și număr de bilete vândute. Aceștia sunt imuni la artă, pentru că nu li s-a spus exact ce este. Arta, mai ales aia de calitate, e relația dintre intenție, transformare și execuție. Un om are o idee și o transformă din cap în practică. Dacă iese bine, interesant, mișto, zici că-i artă. De-aia și driblingul e artă, și dacă procesul prin care un olar cum face o chestie dintr-un boț lut e artă și modul în care un tip poate să te facă să uiți o oră jumătate de tine și să fii fascinat de ce îți prezintă acolo e artă. Încă o dată, intenție, transformare, execuție. AI-ul se ocupă doar de partea de execuție.

Singurul loc unde nu se poate ocupa de asta e teatrul, că acolo e totul “live”. N-ai cum să înlocuiești schemele de pe scenă cu AI. Te uiți la unu’ și vezi și intenția, poate și transformarea și sigur execuția. Dacă iese bine, e artă. Dacă iese prost e “Babardeală cu bucluc”.

Rămân cu impresia că în excesul de AI teatrul va deveni tot mai important și mai căutat, pentru că e ceva autentic. Nicio reprezentație nu seamănă cu alta. Poți să te duci de trei ori la o piesă să vezi chestii diferite. S-ar putea să vedem o renaștere în domeniul ăsta.

Și din când în când primarul va decide pe cine pune în rolul lui Othello, ca să nu fie probleme în colectiv, să facă umanii grevă.