Neven Sesardić - Când rațiunea pleacă în vacanță

Filosofia modernă se împarte între stalinism și turbo-comunism

Fascinat de prostia infantilă demonstrată de “filozoful consacrat, diplomatul și omul politic” Theodor Paleologu în ultima sa apariție editorială am zis să aprofundez un pic subiectul ăsta, dar totuși să citesc ceva scris de un om un pic mai spălat, mai elegant în limbaj și care a analizat povestea asta cu se cuvine. Ăsta ar fi Neven Sesardic, un filozof croat, crescut în fosta Iugoslavie, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții profesionale ca profesor la Universitatea Lingnan din Hong Kong. Dar pe lângă astea a fost profesor și la Notre Dame, în Japonia, research fellow la King’s College în Londra, deci am putea spune că are un CV la fel de consistent ca omul nostru.

Ideea de bază de la care pornește Sesardic în cartea sa este o chestie pe care au observat-o mai mulți: cum se face că filozofii, care propovăduiesc toată viața folosirea rațiunii și intelectul devin brusc foarte tâmpiți când se apucă de politică? Și are și o temă de bază, care spune că studiul filosofiei nu te face neapărat deștept.

Chiar, te face filosofia mai deștept?

Există, într-adevăr, un mit care spune că studiul filosofiei îți antrenează cumva gândirea critică. Acesta este influențat dealtfel și de afirmațiile făcute de organizațiile internaționale de filosofie.

Asociația Americană de Filosofie (APA), care este puternic dominată de filosofia analitică, își propune să atragă studenții la specializarea filosofie cu următorul mesaj:
Studiul filosofiei servește la dezvoltarea abilităților intelectuale importante pentru viață în ansamblu, dincolo de cunoștințele și abilitățile necesare pentru orice profesie anume. Practicat corespunzător, acesta îmbunătățește capacitățile analitice, critice și comunicative care sunt aplicabile oricărui domeniu și în orice context uman (APA 1992).

Filosoful croat atrage atenția că nu este prezentată nici o dovadă pentru această afirmație. Mai mult, învățații contemporani au atras atenția că dovezile empirice pe care le au la îndemână nu au reușit să stabilească o relație de cauzalitate între filosofie și inteligență. În contrast cu ceea ce afirmă APA, psihologii spun că “problema transferului abilităților de raționament generalizabile în contexte de raționament din afara școlii formale rămâne o întrebare deschisă în opinia cercetătorilor de renume (Barnett & Ceci 2002, 615)”. Sesardic spune că, aparent, APA se ocupă cu “false advertising” care poate fi explicat prin ignoranță, necinste sau o combinație de cele două. Argumentul directorului executiv al APA - Amy E. Ferrer, cum că mulți dintre cei care au performat în domeniul lor de activitate au și o educație în filosofie sau matematică este prezentată ca fiind o eroare logică de tipul post hoc, ergo propter hoc sau pe limba noastră, străzile ude aduc ploaia. Fac niște corelări statistice, dar nu prezintă nici o dovadă care să confirme că există o relație de cauzalitate între cele două fenomene.

Dar un exemplu mult mai clar este dat de British Philosophilcal Association, care pe site-ul oficial promite cam același lucru, că cei care studiază filosofia își dezvoltă capacitatea de “a gândi bine asupra problemelor importante” și “învață cum să fie un gânditor independent și flexibil”. Din nou, fără dovadă. Dar briții au mers mai departe decât gargară teoretică. În 2010 mai bine de 1000 de oameni, printre care mulți filosofi cunoscuți au semnat o petiție prin care să facă materie obligatorie în școli “reasoning skills” și au adresat-o direct ministrului educației din UK.

Pentru asta au adus două argumente. Unul a fost o colecție de articole scrise de filosofi și profesori de filosofie care spuneau că asta e o chestie bună, al doilea un studiu realizat de doi cercetători de la Dundee University care ar fi arătat că…

…Confruntarea cu dezbateri filosofice fundamentale precum natura existenței, etica și cunoașterea poate crește IQ-ul copiilor cu până la 6,5 ​​puncte, precum și poate îmbunătăți inteligența emoțională.

Acuma, primul argument e ușor de desființat, e ca și cum aș trimite eu o petiție la guvern prin care aș cere să se recunoască prin lege că toți pistruiații sunt frumoși, și aș adăuga la dosar articole scrise de pistruiați în care ei se declară frumoși (și unii dintre ei deștepți). Cumva, genul ăsta de autoreflecție a scăpat marilor profesori de filosofie care au făcut petiția.

Cu studiul însă e mai interesant, pentru că dacă ar fi adevărat, ar fi o chestie. Problema pe care o vede Sesardic e că în nici un alt domeniu nu ai schimba o politică socială atât de importantă bazându-te pe un singur studiu. Regula e să mai faci vreo câteva, să îl confirmi (asta nu se mai practică demult în lumea civilizată, e și o statistică care spune că mai bine de jumătate nu se confirmă, e chiar și o pagină de Wikipedia pe tema asta). În plus, chiar și autorii studiului au atras atenția că rezultatele nu ar trebui să fie supra-interpretate sau acceptate fără urmă de critică, că există posibilitatea să aibă un bias și chiar să sufere de “observer effect”. Apoi, pentru că nu a fost replicat sau urmărit, nu se știe dacă acea creștere de IQ a rămas așa sau a dispărut odată ce experimentul s-a încheiat.

Și acum aduce în discuție “Paradoxul lui Russell”, care nu se referă la chestia matematică de teoria mulțimilor, ci la faptul că Russell era un tip foarte deștept la nivel teoretic, dar destul de imbecil când trebuia să pună principiile sale în practică. “Caracteristica esențială a filosofiei... este critica. Ea examinează critic principiile folosite în știință și în viața de zi cu zi”, spunea Russell într-o carte de filozofie care e și acum servită studenților. Problema e că inclusiv proprii lui studenți spun că poate era un matematician genial, dar când începea să-și dea cu părerea pe politică era trântă rău. Practic s-ar putea scrie o carte despre câte trăznăi a scris. Într-un articol în 1951 scria că Statele Unite sunt un stat polițienesc la fel Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin. Omul era cam anti-american de felul lui, în 1918 a publicat un articol în care a spus că dacă războiul mai continuă SUA va ocupa Anglia și Franța. În același articol spunea că este complet fals că rușii sunt împotriva bolșevicilor (deși în 1917 cam 75% votaseră împotriva lor). Russell era convins că SUA e vinovată de absolut toate relele din lume. S-a arătat solidar cu liderul comunist Ho Chi Min după ce deveniseră deja celebre lagărele de reeducare, tortură și execuțiile în masă. Până și articolele sale publicate în New York Times veneau cu răspunsuri ale editorilor publicației (NYT fiind totuși un ziar cam fan al socialismului) de tipul „reflectă o receptivitate nefericită și – în ciuda eminenței sale ca filosof – nechibzuită față de cea mai transparentă propagandă comunistă.”

Și mai are vreo câteva exemple de filosofi, profesori la Oxford, Cambridge sau Princeton, oameni care vorbeau de aplicarea raționamentului ca bază de funcționare umană, care lăudau în termeni foarte elogioși Uniunea Sovietică și pe ăia de-acolo exact în perioada interbelică, adică atunci când au fost cele mai spectaculoase masacre.

Ar putea fi date multe alte exemple de filozofi analitici care au susținut că abilitatea critică despre care se presupune că este cultivată prin educația filosofică este cel mai bun antidot la nebuniile politice și la fanatism. Se întâmplă să nu fiu de acord cu ei. Nu am găsit nicio dovadă convingătoare că o formare în filosofia analitică stimulează raționalitatea politică.

Haiosul Otto Neurath

Habar n-aveam cine e gagiul ăsta, dar am citit pe Wikipedia că e „unul dintre geniile neglijate ale secolului al XX-lea”. Omul e cunoscut pentru sistemul ISOTYPE, adică schema aia prin care se face educație prin imagini.

La ce a folosit asta vine imediat. Dar, mai întâi, e interesată activitatea politică a lui Neurath. Omul era asociat cu un grup de filosofi numit “Cercul de la Viena”, numiți pozitiviști, care s-ar putea să fie un nume ironic pentru că ăia în general erau foarte autocrați și radicali în gândire. Spre exemplu, Neurath era un ultra-comunist turbat și nimic nu exemplifică mai bine decât prima sa aventură politică importantă. După ce Germania a pierdut primul război mondial a fost o perioadă de haos în țară, ceea ce a dus, printre altele, la proclamarea statului liber al Bavariei, care a fost inițial o republică populară a trecut prin faza de republică sovietică și s-a reîntors la ideea de “stat liber” în republica de Weimar. Neurath s-a dus la Munchen să-și exprime ideile despre cum ar trebui să funcționeze acest stat:

Pentru a putea controla tranzacțiile monetare și de credit, ar fi obligatorie introducerea unui sistem de plăți fără monedă. Acest lucru ar preveni, de asemenea, acumularea de bani și evaziunea fiscală. […] Un plan economic ar trebui să fie baza tuturor măsurilor luate de marile organizații care urmează să fie create. Ar fi obligatoriu să se urmărească mișcările materiilor prime, energiei, persoanelor și mașinilor pe parcursul economiei. Prin urmare, este nevoie de o statistică universală care să ofere imagini de ansamblu cuprinzătoare pentru țări întregi și chiar pentru întreaga lume. Toate statisticile specifice trebuie încorporate în aceasta. […] Salariile în natură și trocul ar deveni din nou instrumente importante la acest nivel superior de organizare socio-economică. […] Banca centrală ar trebui să organizeze simultan agricultura, mineritul și industria, să aprovizioneze fermele cu produse industriale și să administreze producția agricolă. […] Socializarea nu ar trebui să fie pur și simplu de jos în sus; mai degrabă, trebuie să se formeze organizațiile de sus în jos, deoarece aceasta ar fi singura modalitate de a se asigura că fiecare lucru își primește locul corespunzător.

Și, culmea, faza a prins, a fost pus directorul Administrației Economice Centrale. Când primul guvern a fugit pentru că la putere au venit sovieticii, Neurath a fost păstrat în funcție. Una din ideile pe care le-a pus în practică a fost un fel de socialism în presă, cam ce-și dorește acum fiecare cetățean îmbibat până la oase în valori europene. Ce înseamnă aia?

Ziarele burgheze au voie să furnizeze doar o mică parte din știrile politice. Nu au dreptul să exprime o opinie politică. Pot oferi publicului articole instructive sau distractive. Dar numai oamenii liberi, adică socialiștii de la partidul majoritar până la comuniști, au dreptul la libertatea presei.

Bine, guvernele din care au făcut parte au fost la rândul lor extrem de simpatice. Bunăoară ministrul de externe al lor era cam ca celebra Oana Țoiu.

La un moment dat, ministrul de externe al efemerei Republici Sovietice a fost Franz Lipp, care, cu o ocazie, i-a trimis o telegramă lui Lenin, explicându-i că fostul prim-ministru al Bavariei fugise de la München la Bamberg și luase cu el cheia de la toaleta ministerului. (Lenin a răspuns de fapt, dar nu i-a oferit niciun sfat despre cum să recupereze cheia de la toaletă pierdută.) Cu o altă ocazie, Lipp i-a trimis următoarea scrisoare colegului său, ministrul transporturilor: „Dragul meu coleg de birou! Am declarat război Württembergului și Elveției pentru că acești câini nu mi-au împrumutat 60 de locomotive deodată. Sunt sigur că vom câștiga. În plus, îl voi implora pe Papă, pe care îl cunosc bine, pentru această victorie”.

Neurath a fost apoi prins și judecat pentru trădare, el a pretins că n-a făcut politică, iar instanța a decis că fiind un om inteligent cel mai probabil minte și l-au băgat un pic la zdup. Într-o conferință câțiva ani mai târziu a admis, într-un fel, că comportamentul său a fost cumva de susținere a unei republici sovietice, ceea ce i-a făcut pe urmașii săi în filosofie să susțină că nu a fost deloc sovietic (ex: Rudolf Haller în 1991). A, și sistemul ăla cu pictograme? Ei bine l-a implementat la Moscova. În sprijinul URSS. În cadrul Institutului de Statistică Picturală (IZOSTAT), unde era și director administrativ. Trebuie înțeles însă că Neurath nu vedea astea din perspectivă pur științifică, ci din una turbo-comunistă, conform propriilor vorbe.

Statistica este un instrument al luptei proletare, statistica este un element necesar al sistemului socialist, statistica este o încântare pentru proletariatul internațional care luptă cu clasele conducătoare (...) Metoda noastră a avut un succes excepțional în Uniunea Sovietică. În 1931, Consiliul Comisarilor Poporului a decretat că „toate organizațiile publice și cooperatiste, sindicatele și școlile sunt îndrumate să utilizeze statistici ilustrate conform metodei Dr. Neurath.

Și a pus cunoștințele sale în slujba Uniunii Sovietice. E prezentat, spre exemplificare, unul din graficele publicate de institutul unde era șef.

Graficul dorește să arate succesele obținute de agricultura sovietică și cât a crescut suprafața peste care s-a dat cu pesticide. Oricine poate observa lipsa anului 1932, pentru că atunci au făcut Holodomorul, care ar putea fi recunoscut internațional ca un genocid, dacă oamenii ăia omorâți erau acea categorie specială de oameni. Ca un detaliu, fără legătură neapărat cu subiectul acestei cărți, concertul ăla Live Aid în 1985 pentru ajutorarea înfometaților din Etiopia, foamete cauzată a tot de un Holodomor, făcut de comuniștii etiopieni după ce l-au lichidat pe Selassie.

În fine, autorul remarcă apoi cum urmașii lui Neurath au încercat să-l spele constant, explicând că nu știa că lucrează pentru un regim criminal, sau că munca lui e folosită exclusiv pentru schema asta, că era oarecum ignorant. Bine, asta e o chestie specifică extremei strângi din lumea occidentală, care niciodată nu admite că a făcut ceva greșit, chestie care-l scoate din minți pe Sesardic. Aparent, în Stanford Encyclopedia of Philosophy nu e menționat deloc în biografia lui partea în care a fost un mega-bolșevic.

Și totuși, Cercul de la Viena este încă extrem de lăudat și fără rezerve pentru poziția sa politică, chiar și de către cercetători care, cu siguranță, trebuie să fie familiarizați cu aceste fapte jenante. Un expert în istoria timpurie a filosofiei analitice scrie: „În ceea ce privește politica lor, însă, pozitiviștii logici au fost întotdeauna de partea îngerilor, în sensul că au respins atât nazismul, cât și stalinismul” (Glock 2001, 211).

De partea îngerilor? A respins stalinismul? Întotdeauna? Unul dintre principalii pozitiviști logici și autorul manifestului lor, a semnat un contract formal de a lucra pentru operațiunea de agitprop a lui Stalin! Și timp de mai bine de doi ani și-a îndeplinit obligațiile cu diligența cuvenită. Mai mult, nu am putut găsi nicio înregistrare a vreunui coleg pozitivist logic care să fi spus vreodată un singur cuvânt critic despre fericita înțelegere a lui Neurath cu Consiliul Comisarilor Poporului.

Când Cambridge edita revista KGB-ului

În zilele noastre, când vedem tot felul de bizarerii științifice promovate de extrema stânga presupunem că sunt rezultatul a ceva nou, poate cineva a turnat ceva greșit în internet. Sesardic însă ne arată că semințele au fost puse încă de la început și au cumva legătură cu haiosul “Cerc de la Viena”.

Termenul de “logical positivism” a fost utilizat prima oară de un filosof pe nume Albert Blumberg, care a avut o carieră destul de ușor de bănuit. Omul a fost inițial conectat cu “Cercul de la Viena” în anii ‘20 și în anii ‘30 a devenit profesor la departamentul de filosofie de la John Hopkins. Era în boardul editorial al revistei “Philosophy of Science”, înființată în 1934. Dar încă din 1933 era membru în Partidul Comunist American și șeful comitetului agitprop, aka, agitație și propagandă. Era atât de devotat încât a renunțat și la postul de profesor pentru a deveni secretar de partid pentru organizația din Maryland/District of Columbia. În timpul audierilor din 1956, când a fost acuzat de încercare de răsturnare a guvernului american martorii au explicat cum ideile lui despre această activitate presupuneau “să ia o pușcă și să lupte pe străzile din Baltimore”. Deci, omul ăsta era în boardul revistei “Philosophy of Science”, care se publică și acum la Cambridge.

Primul redactor-șef a fost un tip pe nume William Malisoff, despre care se spune că a acceptat toate punctele de vedere, nu ca acum. În realitate nu era așa, revista era clar procomunist-bolșevică, inclusiv ăsta spunea că nu publică “reacționari”. Ăla e un termen folosit de comuniști la adresa dușmanilor, de exemplu în cartea lui Lenin Materialism și empiriocritică, care are subtitlul Comentarii critice asupra unei filosofii reacționare cuvântul apare de 82 de ori. Iar în revista aia îl lăudau frecvent pe Lenin.

Malisoff era genul ăla de intelectual care credea din străfundul sufletului că neutralitatea e ceva rău, deci n-avea cum să fie echidistant.

În general, cei care sunt „izolaționiști” în ceea ce privește știința tind spre opinii politice reacționare. În cazuri specifice, ale unor indivizi bine intenționați, acest lucru este foarte regretabil. Ei intenționează să fie „neutri”, dar neutralitatea se dovedește invariabil în practică a fi o toleranță a supremației răului asupra binelui. Și acesta este în sine răul.

A, și ar mai fi aspectul că Malisoff s-a dovedit a fi agent KGB.

Și ce făceau ăsta în jurnalul de filosofie a științei? Păi îl lăudau cu sete, de exemplu pe Trofim Lîșenko, un biolog sovietic, foarte iubit de Stalin. Ăsta era un dobitoc, în principiu, dar ideile sale au avut un impact deosebit în epocă. Practic până în anii ‘60 atât URSS dar și China au avut recolte agricole sub normal (cu foametea de rigoare din China, alt genocid mișto). Omul a reușit să-și impună ideile pentru că restul geneticienilor și biologilor ruși erau băgați la gulag, iar revista americană scria articole cum “nu trebuie să credem tot ce citim în presă” despre evenimentele astea. Dar, specific, credeau ce scrie doar în Pravda.

Este interesant de observat cum a reacționat Philosophy of Science la această afacere până în anul crucial 1948, când, în cele din urmă, aproape tuturor le-a căzut vălul de pe ochi. În 1945, revista a publicat un articol, „Știința sovietică și materialismul dialectic”, scris de filosoful John Somerville, în care acesta menționa cazul lui Nikolai Vavilov, cel mai cunoscut biolog sovietic de la acea vreme și un adversar al lui Lîșenko. Somerville a citat povești despre persecuția și chiar închisoarea lui Vavilov, precum și multe alte exemple de interferență politică în știință, dar l-a asigurat pe cititor că „nu poți crede tot ce citești în ziare”.

În mod uimitor, pentru a risipi aceste temeri cu privire la soarta lui Vavilov și a altor oameni de știință, exprimate în multe ziare occidentale, Somerville a făcut referire la un articol din... Pravda! Articolul, publicat pe 7 decembrie 1939, a fost scris de filosoful M. B. Mitin, directorul Institutului Marx-Engels-Lenin al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Inutil să mai spun că articolul susținea că oamenii de știință din URSS erau complet liberi în a-și continua cercetările și nu erau niciodată supuși vreunei presiuni politice.

Deci, da, revista de filosofie publicată de Cambridge University Press, revistă care mai există și azi, promova idei sovietice și era condusă de un kaghebist. Sesardic, care a trăit în Iugoslavia comunistă atrage atenția că nici măcar comuniștii de-acolo nu credeau atât de mult în materialism dialectic cum credeau profii de filosofie americani și britanici.

Dar se poate și mai mult comunism

Alt gagiu haios din gașca de filosofi de la Viena e unul Rudolf Carnap. Nici o surpriză, și ăsta era un pic turbo-comunist, o spunea chiar el. “Dacă vrei să afli care erau opiniile mele politice în anii ‘20 și ‘30, citește cărțile și articolele lui Otto Neurath din acea vreme; opiniile lui erau și ale mele”. Colabora și el la revista KGB-ului, dar n-a reușit să intre în partidul comunist dintr-un motiv comic: a căutat numărul partidului în cartea de telefon și nu l-a găsit, că pe vremea aia comuniștii erau un pic vânați și umblau mai discret. Asta-i tot. În rest era citat frecvent în ziarul de partid al comuniștilor americani, care-i tot publicau petițiile. Sesardic explică de ce asta nu e chiar o imagine bună pentru Carnap.

Luați în considerare următoarea situație analogă. Dacă numele unei persoane ar apărea în mod regulat într-un buletin informativ al Ku Klux Klan, de obicei nu am considera acest lucru acceptabil pentru un profesor de la o universitate americană importantă, chiar dacă nu ar exista nimic deosebit de problematic în ceea ce privește opiniile specifice pe care le susține acolo (de exemplu, sprijinul pentru valorile familiale). Asocierea contează.

Bine, dar în afară de asta, care erau opiniile lui politice? Ei bine Carnap era un mare susținător al lui Henry Wallace, fost vicepreședinte american al lui FDR. Roosevelt a renunțat la el după ce a făcut niște declarații cam prea pro-sovietice. În 1948 Henry Wallace a candidat la președinție din partea Partidului Progresist și a obținut doar 2% din voturi. Unul din motive ar fi că mulți alegători îl considerau ca fiind sub influența comuniștilor. Lucrurile astea s-au întâmplat pentru că mulți comuniști s-au infiltrat în echipa lui de campanie și au băgat în discursurile lui chestii copiate din Daily Worker, ziarul comuniștilor.

Dar nu erau numai astea. Când comuniștii au făcut lovitura de stat din Cehoslovacia din 1948, Wallace a fost de partea lor, spunând că o acțiune justificată a Uniunii Sovietice.

Wallace a susținut într-o conferință de presă că „comuniștii au preluat puterea în Cehoslovacia pentru a se proteja de o lovitură de stat de dreapta inițiată la Praga de ambasadorul Statelor Unite”. Când s-a dovedit că ambasadorul era în concediu și nici măcar nu se afla la Praga la momentul respectiv, Wallace nu a dat înapoi, ci a declarat că exprimarea speranței ambasadorului că Cehoslovacia va putea participa la Planul Marshall a fost „o declarație evident provocatoare și un factor care a contribuit la criza cehă”.

Evident, susținătorii lui Wallace și-au retras sprijinul când au auzit astea, ăsta și-a dat seama de prostie doar vreo patru ani mai târziu. Nu și Carnap, filosoful era în continuare convins că toată chestia asta este din cauza Cortinei de Fier, mai exact din cauza americanilor.

Dar Henry Wallace mai avea alte poziții dubioase. În principiu era împotriva planului Marshall susținând că va aduce sărăcie, va suprima democrația în Europa, va converti continentul într-o mare bază militară americană, va suprima libertatea de exprimare și că scopul este reconstruirea Germaniei naziste. Având în vedere câți foști naziști sunt fondatorii UE, e posibil să fi fost niște motive pentru paranoia lui. Asta însă nu e ceva neapărat dubios, partea în care spunea Stalin a fost cam la fel de violent ca Lincoln sau Jefferson la vremea lor era o problemă. În 1944 a vizitat Rusia, în calitate de vicepreședinte și a lăudat condițiile excelente de la minele de aur de la Kolîma, pentru că era imun la conceptul de “sat Potemkin”. Cred că scrie și în Arhipelagul Gulag de locul ăla, dar nu știu dacă spune acolo despre cât de excelente erau condițiile.

Și mai mișto: conform propriilor declarații, dacă Roosevelt ar fi murit cu câteva luni mai devreme și Wallace ar fi devenit președinte, ar fi pus “Secretary of State” și “Secretary of Treasury” doi gagii care s-au dovedit ulterior ca lucrând cu sovieticii.

Faptul că Roosevelt a supraviețuit trei luni dintr-un al patrulea mandat fără precedent la Casa Albă și l-a înlocuit pe Wallace cu Harry Truman ca vicepreședinte în ianuarie 1945, a privat serviciile de informații sovietice de ceea ce ar fi fost cel mai spectaculos succes al lor în penetrarea unui guvern occidental major (Andrew & Mitrokhin 2000, 109–10).

Deci ăsta era omul pe care-l susținea fără rezerve Rudolf Carnap. Dar nu e un caz izolat. Alți oameni pe care i-a susținut sunt Julius și Ethel Roseberg, doi americani care au fost acuzați că ar fi spioni ruși și condamnați la moarte în 1953. Carnap a scris că pedeapsa este un pic prea mare pentru cât au spionat ăia, dar a și apărut într-o listă în Daily Worker unde mai mulți deștepți susțineau că sunt complet nevinovați.

Soții ăștia doi apar în aceleași documente declasificate (nume de cod Venona) în care apare și ăla care era redactor șef la revista de filosofie.

Șeful deștepților intră în scenă

Din fericire pentru cititor, ajungem și la niște filosofi mai cunoscuți de către civilii ca mine. Este vorba de însuși Albert Einstein, liderul deștepților, un om a cărui imagine e asociată mereu cu inteligența. Dar este filosof? Sesardic argumentează că da, sau cel puțin așa îl considerau contemporanii. În primele ediții de Library of Living Philosophers Einstein avea un capitol dedicat numai lui și era numit philosopher-scientist. Și el a susținut candidatura lui Henry Wallace.

În zilele noastre Einstein e folosit de oamenii care abia înțeleg lumea în care trăiesc cam cum folosește Liiceanu citate când vrea să pară intelctual. E pus cu poză și ceva devastator la adresa prostiei, universului sau a lui Dumnezeu. Prea puțin se publică citatul ăsta frumos din Einstein.

În Lenin, admir un om care și-a dedicat toată energia realizării justiției sociale, cu sacrificiul propriei persoane. Nu consider metoda sa practică. Dar un lucru este sigur: oameni ca el sunt gardienii și reformatorii conștiinței omenirii.

Întrebarea care se pune, desigur, e dacă nu cumva Einstein habar n-avea ce se întâmplă în Rusia sub Lenin, că poate era preocupat de chestii cu relativitatea și altele mai importante. Știa. În 1925 s-a publicat la New York o carte numită “Letters from Russian Prisons” care conținea exact asta, scrisori ale oamenilor care au fost în lagăre în Rusia. Iar cartea avea și o secțiune cu comentarii asupra subiectului din partea unor intelectuali de vază din Vest. Inclusiv unul al lui Einstein.

Dacă studiezi aceste relatări ca cititor într-un sistem de guvernare pașnic și bine reglementat, nu-ți imagina că cei din jurul tău sunt diferiți și mai buni decât cei care conduc un regim de teroare în Rusia. Tremură-te la vederea acestei tragedii a istoriei umane în care cineva ucide de teama că va fi ucis. Cei mai buni, cei mai altruiști sunt torturați și uciși pentru că influența lor politică este temută - dar nu doar în Rusia.

Deci știa, doar că zicea că astea se întâmplă mai peste tot, genul ăla de argument enervant. Și atrăgea atenția tot blând că dacă liderii sovietici continuă în stilul ăsta și-ar putea “pierde simpatia întregii lumi”. Awwww, n-o să mai fie simpatizați bolșevicii.

Dar îl simpatiza un pic și pe Stalin și politicile lui. La un moment dat a semnat, alături de alți deștepți, o scrisoare de susținere a unor victime ale poliției politice a lui Stalin, dar și-a retras semnătura spunând că “nu eram suficient de conștient atunci că, în condițiile speciale ale Uniunii Sovietice, erau posibile lucruri care îmi sunt total de neconceput în condiții familiare”. Ăia, victimele, era 48 de oameni de știință considerați contra-revoluționari care a fost arestați și, în marea lor majoritate, împușcați fără proces. Excepția ar fi ăia trimiși la gulag, unul a reușit chiar și să scrie o carte pe subiectul ăsta. Părerea lui Einstein?

Luați în considerare, de asemenea, că rușii au dovedit că singurul lor scop este, de fapt, îmbunătățirea soartei poporului rus și că, în această privință, pot deja demonstra realizări importante.

Efectiv a fost întrebat de un prieten bun dacă are impresia că faptul că între 3 și 5 milioane de țărani au murit de foame în regimul Stalin i se pare o “îmbunătățire a soartei poporului” dar, deși în mod normal era foarte opinionat, la faza asta nu a dat răspuns. În 1948 Einstein avea să spună:

Nu sunt orb la slăbiciunile grave ale sistemului de guvernare rusesc și nu mi-ar plăcea să trăiesc sub un astfel de guvern. Dar, pe de altă parte, are mari merite și este dificil de decis dacă ar fi fost posibil ca rușii să supraviețuiască urmând metode mai blânde.

Și-atunci a fost întrebat dacă e chiar serios când spune astea, și tot n-a răspuns. Și, în general, Einstein sfătuia prietenii să-și țină gura când se gândesc să critice conducerea URSS. Dealtfel s-a regăsit și printre susținătorii Consiliului Mondial pentru Pace, o organizație înființată de Cominform și susținută de Uniunea Sovietică. În condițiile în care Departamentul de Stat american a avertizat public că chestia aia e super-comunistă și “niciunul dintre liderii culturali ai Europei de Est nu ar fi liber să-și exprime o altă părere decât cea dictată de autoritățile politice de la Moscova”.

Există o teorie că Einstein, cât era el de deștept, dar și alții, au fost un pic teleghidați de la distanță, folosindu-se de ura lor față de nazism. Louis Budenz, un fost comunist american transformat în informator povestește.

Relațiile cu [Thomas] Mann și Einstein au fost stabilite prin ceea ce comuniștii numeau „telecomandă”, în timp ce eu încă făceam parte din conducerea roșie. Lanțul de comunicare cu Mann trecea prin asociații fiicei sale, Erika; în timp ce cu Einstein, au fost stabilite mijloace de a ajunge la el la Princeton. În ambele cazuri, acești oameni au fost convinși să adopte pozițiile lor pro-comuniste jucându-se cu ura lor față de nazism. Știu acest lucru din ceea ce am auzit spunându-se în ședințele Biroului Politic. Nu s-a putut găsi o ilustrare mai frapantă a modului în care bărbați și femei cunoscute, cu o integritate incontestabilă, sunt înșelate și exploatate de comuniști.

Exista în Einstein (care a plecat din Germania de teama naziștilor) temerea că SUA se transformă într-un stat fascist, se pare că avea acel gen de optică specifică.

Am parcurs un drum lung către instaurarea unui regim fascist. Similitudinea condițiilor generale de aici [în Statele Unite] cu cele din Germania anului 1932 este destul de evidentă” (scrisoare către W. Stern, 14 ianuarie 1954, citată în Isaacson 2007, 533). „Separarea [dintre evrei și neevrei] este chiar mai pronunțată [în America] decât a fost vreodată oriunde în Europa de Vest, inclusiv în Germania.

Și nu e singurul. Kurt Godel, bun prieten al lui Einstein, logician, considerat chiar și “cel mai mare filosof de la Aristotel încoace” avea niște idei similare prin 1951, la patru ani după ce devenise deja cetățean american.

Situația politică s-a dezvoltat minunat aici în timpul sărbătorilor și nu auzi decât de apărarea patriei, serviciul militar obligatoriu, creșterea taxelor, creșterea prețurilor etc. Cred că, nici măcar în cea mai neagră (sau mai maro) Germanie hitleriană, lucrurile nu stăteau chiar atât de rău (scrisoare către mama sa, 8 ianuarie 1951, citată în Dawson 1997, 191;)

Iar, chestia asta nu venea din ignoranță într-ale politicii, chiar Godel mărturisea că în acea perioadă a petrecut două luni fiind preocupat aproape exclusiv de politică. Ce fel de politică? Rudolf Carnap explică în jurnalul său “Gödel îi citește pe Lenin și Troțki, este pentru societatea planificată și socialism și este interesat de mecanismul influențelor în societate, de exemplu, cel al capitalului financiar asupra politicii.”. Godel îl considera pe Charles de Gaulle un al doilea Hitler iar pe JFK un fel de nazist.

E posibil să fi știut foarte bine ce zice acest Aristotel modern, pentru că el chiar a făcut parte dintr-o organizație de gen.

În primul rând, în 1935, Gödel însuși s-a alăturat oficial unei mișcări fasciste, Frontul Patriei, când apartenența a devenit o condiție pentru păstrarea unui post universitar. (…) un membru al Frontului Patriei este „ținut prin onoarea sa să arate loialitate și supunere necondiționată față de Führer”. Trebuie subliniat faptul că mijloacele de trai ale lui Gödel la acea vreme nu depindeau de păstrarea acelui post la Viena. Faima demonstrației sale a teoremei incompletitudinii însemna că putea conta pe primirea de invitații și oferte de muncă în multe țări, în special în Statele Unite. (El avea deja un post de profesor invitat la Institutul pentru Studii Avansate de la Princeton în 1934.)

Prin 1941 Godel încă întreba consulatul german din New York dacă nu cumva sunt posturi libere de profesor în Germania. În 1939 călătorea spre Austria încercând să convingă naziștii să-i găsească un post de lector pe la o universitate de la ei. Era genul de om care-și încheia scrisorile cam așa:

E posibil ca Godel să se fi lepădat de Hitler cam cum s-a lepădat Cioran de legionarism, ca cineva ce devine revanșard față de o gagică ce nu răspunde avansurilor.

Îmi place totuși umorul sec al lui Sesardic, ceva specific zonei alea ex-iugoslave.

La câteva luni după ce Gödel s-a întors la Princeton, cererea sa a fost în cele din urmă aprobată. În documentul emis pe 28 iunie 1940, „în numele Führerului”, a fost declarat oficial lector „al noii ordini”. De asemenea, i s-a asigurat că se va bucura de protecția specială a Führerului. La acea vreme, Führer era un termen referitor la Hitler.

VIGTĂNȘTAIN

Considerat, la rândul lui, unul din cei mai deștepți oameni ai secolului XX, Ludwig Wittgenstein avea la rândul lui o pasiune pentru URSS. Atât de mare încât cum a ajuns la Cambridge cum a început să se roage de prietenii lui comuniști să-l ajute să obțină o viză ca să viziteze măreața țară. A vizitat-o, a fost plăcut impresionat, ba chiar a vrut să mai meargă odată. Ray Monk, care a scris o biografie a lui Wittgenstein, relatează un aspect interesant.

Monk spune mai întâi: „[Ch]iar și după procesele-spectacol din 1936, înrăutățirea relațiilor dintre Rusia și Occident și Pactul nazisto-sovietic din 1939, Wittgenstein a continuat să-și exprime simpatia față de regimul sovietic - atât de mult încât a fost considerat de unii dintre studenții săi de la Cambridge drept «stalinist»”, apoi continuă: „Această etichetă este, desigur, o prostie”.

Doar că nu explică de ce ar fi o prostie asta. Un fost student al lui, filosoful australian A. C. Jackson spune și el că Wittgenstein era considera stalinist de cei care-l cunoșteau bine: “Politica lui Wittgenstein era de extremă stânga și... avea o puternică simpatie pentru Stalin și Uniunea Sovietică”.

Prietenul său, Maurice Drury, spune că Wittgenstein i-a spus odată: „Oamenii l-au acuzat pe Stalin că a trădat Revoluția Rusă. Dar nu au nicio idee despre problemele cu care s-a confruntat Stalin și despre pericolele pe care le vedea amenințând Rusia”.

Sună cam ca același tip de argument pe care-l folosea și Einsten, da boss, e nasol ce-a făcut, dar era necesar.

În fine, Sesardic insinuează că Wittgenstein, cu toată inteligența lui ieșită din comun, ar fi fost cam stalinist, și trage concluziile astea doar bazându-se pe ce au spus cei care l-au cunoscut, studenții, biografii și dorința lui de a vizita Uniunea Sovietică să o admire de aproape exact după momentele alea nasoale cu înfometare. Dar poate nu era stalinist.

Cel mai important premiu pentru “filosofia științei”

Pentru că deja știm în ce direcție merge cartea, pe scurt, premiul se numește Lakatos Award, după Imre Lakatos, un filosof ungur foarte influent în Briția. Care, evident, era și el un stalinist feroce. Atât de stalinist încât a fost dat afară din partidul comunist pentru că era prea stalinist.

Lakatos a fost exclus din Partid și luat în custodie de ávh [poliția secretă maghiară], posibil din cauza unui plan de a-l denunța pe Révai [un politician comunist și ministrul Culturii la acea vreme] ca agent imperialist, pe baza cercetărilor lui Lakatos: Révai, pentru Lakatos, nu era suficient de stalinist... Cu toate acestea, Lakatos s-ar putea să fi cooperat în continuare la Recsk cu ávh. Lakatos a menținut linia partidului după eliberare, argumentând că Rákosi trebuie să fi avut motive întemeiate pentru acțiunile sale. El a continuat, așa cum a făcut ani de zile, să spioneze și să informeze pe alții, inclusiv pe mentorul său Árpád Szabó. Reamintim că, după eliberarea prizonierilor, scriitorii și alții s-au opus în două tabere care îl susțineau pe Nagy [comunist reformist] și pe Rákosi [stalinist]. Lakatos era încă un susținător ferm al lui Rákosi (Kadvany 2001).

Aparent, când era prin rezistența comunistă pe la Arad, Lakatos a manipulat-o pe o colegă, evreică ca și el, să se sinucidă, ca să nu cadă în mâna dușmanilor (deși nu era neapărat nevoie), chestie care l-a eenervat chiar și pe Ellie Wiesel. Ca orice om de genul ăsta, dacă citești Wikipedia nu găsești aceste aspecte din biografia lui. Decât în aia în maghiară, pentru că ungurii îl mai țin un pic minte, dar cine citește aia? Pentru un tablou complet al omului după care a fost numit un prestigios premiu avem acest paragraf.

Acest lucru este coroborat și de judecățile unor cunoscuți și comentatori care au spus, printre altele, că era „rău” (Joseph Agassi, filosof și coleg), că era „un monstru infantil imposibil, complet incapabil să-i înțeleagă pe ceilalți” (o fostă iubită), că „nu era pe deplin uman”, că „impulsurile și mintea lui sunt la locul lor, dar restul lipsesc” (un coleg matematician), că „oamenii nu contau pentru el”, că era „o figură cu adevărat satanică” și că „era înfricoșător să-l vezi în acțiune” (un coleg istoric), că era „diabolic” (filosofa Agnes Heller), că era văzut ca „un spirit malefic” și „demonic” (Endre Ságvári, activist comunist), că era „diabolic” în „lipsa sa totală de respect față de oameni” (István Márkus, redactor de revistă), că era „ca diavolul... absolut inuman... că nu avea sentimente umane pentru nimeni... și că ar călca în picioare pe oricine ca să ajungă mai departe”. (András Nagy, profesor de economie), că era „o figură satanică” (un editor Zoltán Zsámboki), că era „incredibil de lipsit de scrupule” (Péter Németh, istoric literar), că „îndeplinea criteriile pentru tulburarea de personalitate antisocială din DSM IV actual” (Long 2002, 294). Per total, multe dovezi indică posibilitatea ca Lakatos să fi fost un psihopat, așa cum a fost descris de Dr. Klára Majerszky, care lucra la Institutul Național de Psihiatrie și Neurologie din Budapesta și care îl cunoștea personal pe Lakatos înainte de război1 (Bandy 2009, 123).

Dar era genial, a scos o teorie extrem de influentă în privința filosofiei matematice, orice o fi aia. Era deja în Briția profesor unde tot încerca să obțină cetățenia dar nu avea succes pentru că serviciile lor secrete încă aveau dovezi că era informator la securiștii unguri. Sesardic comentează cum în cazul lui Lakatos există aproape o conspirație de a ascunde aspectele bizare din viața lui și face o comparație cu Heidegger care era un pic antisemit. În timp ce mulți au tot încercat să se disocieze de Heidegger pe faza asta, deși ăla doar avea niște păreri, nu există aceeași măsură pentru Lakatos, care nu doar avea păreri, era direct responsabil pentru moartea altor oameni.

Și alți filosofi geniali ai secolului XX

Gerald Allan „Jerry” Cohen a deținut prestigioasa catedră Chichele de teorie socială și politică la Oxford între 1985 și 2008. Despre evenimentele de la Budapesta din 1956 avea să scrie că sunt perfect justificate, în sensul în care sovieticii trebuiau să distrugă o rebeliune fascistă. Ăsta și-a cerut scuze ulterior pentru ideile avute și a oferit și o explicație:

Loialitatea mea față de sovietici provenea dintr-o educație în care am fost crescut ca marxist (și comunist stalinist), așa cum sunt crescuți alți oameni romano-catolici sau musulmani. Părinții mei și majoritatea rudelor mele erau comuniști din clasa muncitoare, iar câțiva dintre ei ispășiseră ani de zile în închisorile canadiene pentru condamnările lor. Unul dintre cei care fuseseră închiși a fost unchiul meu Norman: era căsătorit cu sora tatălui meu, Jenny, care, vă pot spune, a dansat odată cu Iosif Stalin.

Michael Dummett a fost profesor Wykeham de logică la Oxford și membru al Colegiului All Souls. Este unul dintre cei mai apreciați filozofi ai secolului al XX-lea, cu contribuții importante la filosofia limbajului, filosofia matematicii și istoria filosofiei analitice. A primit numeroase premii prestigioase, inclusiv Premiul Lakatos pentru filosofia științei în 1994, Premiul Rolf Schock în 1995 și Premiul Lauener pentru o operă remarcabilă în filosofie analitică în 2010.

Ca “logician” principala lui activitate politică era “anti-rasismul” la nivelul la care se ducea la aeroport să ajute imigranții ilegali să intre în țară. Tot în această calitate, de fapt în aia de membru al colegiului All Souls aducea la discuții personaje controversate, a căror singură calitate e că era ne-albe. Tot în numele anti-rasismului. Unul din aceste personaje, Michael X, tovarăș de ideologie cu Sokely Carmichel (cunoscut terorist de stânga american, vezi aici o întreagă istorie) era un tip care avea discursuri de-astea:

Dacă vedeți vreodată un bărbat alb punând mâna pe o femeie de culoare, ucideți-l imediat... Whitey este o persoană rea și rea. Frica de această maimuță albă nu este nimic - ne vom ocupa de el dacă va fi necesar. Omul alb nu are suflet; aveți de-a face cu o persoană fără inimă dacă vorbiți cu un om alb (articol relatat în Times of London, 30 septembrie 1967)

După asta Dummet l-a invitat să țină un discurs la Oxford, unde a repetat mesajul. Michael X a sfârșit executat în Trinidad Tobago, pentru niște omoruri. Era acea perioadă când mai toată mișcarea universitară era îndrăgostită de tot felul de criminali și teroriști de stânga iar Dummet n-a fost o excepție.

Hilary Putnam este considerat o figură centrală în filosofia contemporană. Când a murit, în martie 2016, New York Times a publicat un necrolog numindu-l „un gigant al filosofiei moderne”. De-a lungul unei lungi cariere, a adus o serie de contribuții de anvergură la filosofia matematicii, filosofia limbajului, filosofia minții, filosofia științei și metafizică. A primit numeroase recunoașteri profesionale, inclusiv cele mai prestigioase, precum Premiul Prometheus al Asociației Americane de Filosofie, Premiul Rolf Schock, Premiul Lauener pentru o operă remarcabilă în filosofia analitică și Premiul Nicholas Rescher pentru filosofie sistematică.

În practică Putnam a fost “official faculty advisor” pentru Students for Democratic Society (SDS), o organizație ultra-comunistă din Statele Unite din care au izvorât celebrii Weatherman dar și alte organizații teroriste de stânga din SUA care au reușit la un moment dat performanța să facă aproape 1000 de atacuri cu bombă anual (repet, citește și Zile de furie, e detaliat acolo). Pe lângă asta a fost membru a Progressive Labour Party, un partid descris de istorici drept “o sectă marxist-leninistă care făcea ca Partidul Comunist să pară un grup de reformiști blânzi”.

Acestui gigant al filosofiei moderne i-au trebuit patru ani de colaborare cu PLP să-și dea seama că poate greșește.

El explică faptul că, în cele din urmă, și-a dat seama nu numai că discursul PLP despre democrație era „o farsă completă”, ci expresia preferată a liderilor partidului despre alți politicieni liberali, „Ar trebui împușcat”, nu era doar o expresie, ci un simptom al fixării lor asupra „fanteziei unei revoluții violente în care toți liderii politici și intelectualii rivali ar fi într-adevăr uciși”.

Este important de remarcat că extrema stângă în universitățile occidentale nu este o chestie nouă, apărută acum recent. Uite: Donald Davidson este una dintre cele mai importante figuri ale filosofiei contemporane. A adus contribuții semnificative în multe domenii, în principal în filosofia minții, filosofia acțiunii și teoria sensului. Dar, când descrie cariera academică spune doar “politica mea era foarte de stânga. De fapt, cu siguranță eram genul de persoană care la vremea respectivă era numită «companion de drum». Pe atunci, dacă făceai parte din acele cercuri, erai împotriva intrării Statelor Unite în război... Asta ți se spunea să crezi...”.

Companion de drum e un eufemism pentru deștepții care prin anii ‘30 tot efectuau vizite în URSS să admire munca tovarășului Stalin. Și Davidson descoperea la bătrânețe că e posibil ca pasiunea pentru Stalin să fi fost o prostie.

Acum există un adevărat mister legat de comuniștii din Occident, ca să mă limitez la aceștia. Cum au reușit să-l accepte pe Stalin - unul dintre cei mai monstruoși tirani din toate timpurile? Ai fi crezut că divizarea Poloniei între Stalin și Hitler, înfrângerea francezilor care a deschis calea invaziei Rusiei de către Hitler, i-ar fi determinat pe membrii PC să-și reconsidere loialitatea. Dar nu... Ei bine, a fost o prostie profundă și perversă. Nu era nevoie de o minte eminentă pentru a vedea ce este stalinismul. Dar militanții și activiștii au refuzat să țină cont de faptele simple disponibile tuturor (dintr-o scrisoare din 1998 către Philip Roth).

Să ne înțelegem, el e același om care, când au fost niște proteste la Princeton în anii ‘60 în care studenții voiau eliminarea notelor pentru că e umilitor să primești notă, el, ca decan al facultății de filosofie a fost de partea studenților. Și a reușit să-i convingă nu doar pe colegii de facultate ci și conducerea universității să facă asta. Și după care povestește că au fost ceva consecințe nasoale, că fără note studenții nu putea intra în școli mai departe, la bussines, drept sau medicină că nimeni nu știa cât de buni sunt la învățătură. Tot el a încercat s-o angajeze pe Angela Davis la catedra de filosofie de la Princeton, și tot ce trebuie să știi despre ea este că în Wikipedia e descrisă ca “activistă” și este ultima persoană decorată cu Premiul Lenin pentru Pace. N-a reușit la Princeton, dar i-a convins pe cei de la UCLA s-o facă. Angela Davis era genul de persoană care deși era în gașcă cu Stokeley Carmichael și Michael X era dezamăgită că ăia respingeau comunismul pe motivul că e o chestie a albilor. A fost arestată doi ani mai târziu, dar doar pentru că a sprijinit niște teroriști americani și a fost complice la uciderea unui judecător.

Bine, pe mine mă distrează oarecum că Sesardic, care axat pe filosofie nu menționează aspectele astea din biografia Angelei Davis, doar partea în care nu era deloc o eminență a filosofiei contemporane.

Revenind la filosofi, îl avem pe Alfred Tarski, pe care Enciclopedia de Filosofie Stanford îl descrie drept „unul dintre cei mai mari logicieni ai secolului al XX-lea (adesea considerat al doilea după Gödel) și, prin urmare, unul dintre cei mai mari logicieni din toate timpurile”. Teoretic ăsta era anti-comunist. Dar…

Având în vedere opiniile politice ale lui Tarski, [studentul său doctorand Benjamin] Wells a fost uimit când, la mijlocul anilor șaptezeci, Tarski i-a arătat un album în care păstra numeroase decupaje din ziare cu trei femei asociate cu mișcările revoluționare ale perioadei, pe care le numea „eroinele mele”: Angela Davis, Bernardine Dohrn și Patricia (Patty) Hearst (Feferman & Feferman 2004, 327).

E important un pic de context, că autorul nu-l dă complet. Bernardine Dohrn a fost practic liderul grupării teroriste de extremă stânga Weathermen. Ca persoană, în afară de faptul că a fost iertată complet și a ajuns cumva (împreună cu soțul) prietenă cu familia Obama înainte de ascensiunea fulminantă, Dorhn s-a remarcat și prin schema asta: una din victimele cultului Manson a fost Sharon Tate, care era însărcinată. Asta s-a rugat în genunchi pentru viața fiului ei nenăscut. Ucigașii i-au băgat de 15 ori cuțitul în burtă și au folosit sângele să scrie “Pig” pe ușa casei. Ei bine, Dorhn a zis despre scena asta următoarele:

Gândește-te, mai întâi i-au omorât pe porcii ăia [actrița Sharon Tate și prietenii ei], apoi au mâncat cina în aceeași cameră cu ei, apoi chiar i-au îndesat o furculiță în stomac unei victime! Foarte tare!

Patty Hearst a fost moștenitoarea imperiului Hearst și răpită de o grupare teroristă marxistă (Symbionese Liberation Army) care făcea diverse jafuri și atentate cu bombe. A fost violată și amenințată cu moartea în mod repetat și transformată oarecum, prin tortură, într-un soldat al mișcării. Când FBI-ul a dat buzna să-i prindă s-a pișat pe ea și a rămas paralizată pe scaun.

Bryan Burrough - Zile de furie

O înclinare specifică a filosofiei de grup

Asociația Americană de Filozofie (APA) are trei divizii (Eastern, Central și Pacific) și peste 11.000 de membri, inclusiv mulți non-americani. Este probabil cea mai importantă organizație filozofică din lume, spune Sesardic. După care ne povestește cam ce fel de înclinații au oamenii ăștia. Principala înclinație fiind să-și dea cu părerea despre politică.

O primă rezoluție publică a APA a fost condamnarea războiului din Vietnam, cerând retragerea completă a trupelor de-acolo. Subiectul e unul complex, dar cerința asociației a fost una relativ decentă.

Ne opunem... afirmației că Statele Unite au vreun drept de a negocia viitorul poporului vietnamez și susținem, în schimb, retragerea totală din Vietnam a tuturor forțelor americane cât mai repede posibil din punct de vedere fizic.

Acuma, de ce zic că e complex. Sesardic menționează doar crimele făcute de comuniști după ce au câștigat puterea în urma retragerii americanilor. Nu și genocidul făcut de americani în Vietnam. Adică, da, au executat vreo 50.000 de adversari politici și vreun milion de vietnamezi au părăsit țara, dar înainte de asta americanii au lichidat vreo 3 milioane. Se simte un pic cam ce înclinare filosofică are el când citează ce părere a avut Ayn Rand despre subiectul ăsta cu cererea APA.

Dacă vedetele de cinema acordă interviuri în care critică tacticile militare, nimeni nu le ia în serios. Dacă adolescenții drogați cer urle ca războiul din Vietnam să se încheie imediat, indiferent de mijloace, metode, context sau consecințe, ne întrebăm care este calitatea educatorilor lor. Dar când o asociație de filozofi face ambele lucruri, este o rușine.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Hillary Putnam a propus în 1971 ca APA să bage următoarea rezoluție publică.

Condamnăm ca fiind neștiințifice și periculoase opiniile lui [psihologul de la Harvard Richard] Herrnstein, [fizicianul laureatului Nobel William] Shockley și [psihologul educațional Arthur de la Universitatea din California, Berkeley] Jensen privind baza genetică a diferențelor de inteligență medie dintre negri și albi.

A, și condamnarea ziarelor sau revistelor științifice care au scris pe subiectul ăsta. Deja începem să ne apropiem de ideile geniului de Neurath, ăla de la începutul articolului. Nu contează știința, contează ideologia.

După care, în 1972 au vrut să facă o rezoluție apropo de “pro-choice”, că tocmai era în discuție decizia Curții Supreme în cazul Roe vs Wade, cu privire la avorturi.

În general au existat și critici din rândul organizației, care au zis că nu e cazul să se ocupe de așa ceva, și-anume să dea decrete cu privire la ce gândesc filozofii că e bine sau rău în materie de politică. Și mai ales un anumit tip de politică, după cum arată o scrisoare trimisă d-lui Tito în 1972, la vremea aceea dictator al Iugoslaviei.

Stimate domnule președinte, mareșalul Tito:

Am urmărit cu mare interes construirea și dezvoltarea democratică a unei societăți echitabile și libere în Iugoslavia în ultimele două decenii. Prin urmare, suntem alarmați și deprimați de rapoartele repetate care au apărut recent atât în ​​presa iugoslavă, cât și în alte reviste. Se relatează acum că unele publicații iugoslave sunt suprimate, pașapoartele cetățenilor iugoslavi sunt confiscate, iar intelectualii iugoslavi sunt judecați pentru exprimarea opiniilor lor. Suntem deosebit de îngrijorați de rapoartele privind deciziile luate în cadrul organizațiilor politice locale din țara dumneavoastră de a demite din funcțiile didactice opt profesori - dintre care unii sunt cunoscuți pe plan internațional...

Autorul ne atrage atenția la prima frază, aia în care îl felicitau un pic pe câtă democrație și libertate făcea Tito, mai ales că nu trecuseră nici câteva luni de când același Tito băgase câteva sute de studenți, jurnaliști, oameni de știință la pușcărie din Croația tocmai că aveau prea multă libertate de gândire. După care ne dă niște detalii despre problemele interne ale Iugoslaviei de-atunci, mai ales alea legate de sârbi și croați, nu contează detaliile, important e că APA era complet pe dinafara subiectului.

Alte formă de politizare a organizațiilor de filosofi se întâlnește la editorii Enciclopediei Stanford de Filosofie (SEP). Oamenii au remarcat că există o “disparitate de gen” între citările din filosofi bărbați și filosofi femei.

Pe 19 iunie 2013, sociologul Kieran Healy publică pe blogul său date care arată că, dintre toate citările recente din patru reviste prestigioase de filosofie, autoarele primesc doar 3,6% din total. Deși Healy avertizează că „aceasta este o lucrare exploratorie” și că există „întrebări fără răspuns despre cauzele care stau la baza oricăror modele care apar în date”, precum și „diverse comparații care sună simple... dar sunt de fapt destul de complicate de răspuns corect sau implică mult mai multă colectare și analiză a datelor decât pot face eu aici”, când Edward Zalta și Uri Nodelman, editorii SEP, află despre datele lui Healy, decid că problema necesită atenție imediată.

Așa că au dat practic un decret prin care au cerut să fie citate mai multe femei, că așa se rezolvă treaba. Drept urmare, enciclopedia filosofiei începe să arate foarte interesant:

Peștele nu știe ce-i aia apă

Sesardic e de părere că filosofii care o iau pe politică nu prea își dau seama în ce bias se scaldă iar acesta este, vizibil, spre stânga. Unul din motive ar putea fi că majoritatea își desfășoară activitatea în universități, nu la fabrica de filosofie. Iar în universități, cel puțin cele occidentale, situația e după cum urmează:

Conform unui studiu din 2013–2014 realizat de Institutul de Cercetare în Învățământul Superior de la Universitatea din California, Los Angeles, raportul dintre profesorii universitari care se descriau ca fiind de „extremă stângă” din punct de vedere politic față de cei de „extremă dreaptă” era între 30 la 1 și 50 la 1 (Eagan și colab. 2014, 112). Raportul pentru filosofi, însă, trebuie să fie considerabil mai mare decât această cifră, care este media în toate disciplinele academice.

Cred că aceste fapte trebuie să fie o mare parte a explicației pentru care atât de mulți filosofi analitici de renume erau staliniști sau simpatizanți sovietici, în timp ce nu există niciun caz în care cineva de o statură similară să fi susținut public presupusul echivalent de dreapta - un lider fascist, să zicem, sau chiar politicieni de dreapta mult mai puțin odioși, cum ar fi, de exemplu, Pinochet.

Chestia asta se manifestă apoi în mai tot ce produc universitățile alea în materie de studii și concluzii. Enciclopediile de filosofi aproape că nu conțin nici o referință la problemele de extremă stânga unora din gânditorii ăia, dar dau foc unuia pentru că a scris că s-ar putea ca Hitler să fi făcut vreodată vreo afirmație corectă. Este evident că unul ca Hitler a avut niște idei controversate, ca să fim politicoși, dar asta nu înseamnă că 100% din ideile lui au fost așa, altfel nu ajungea șef acolo. Dar, când ești extremist, pentru că, atenție discuția era despre extreme, normal că ăla e 110% diavol și ai tăi sunt 175% sfinți.

Chestia asta cu extremismul e importantă, că apare recurent. Avem exemplul unui tip pen nume Derek Parfit, care e prezentat, iar, ca unul din cei mai influenți filosofi contemporani. “Ar fi foarte greu să găsești astăzi un gânditor analitic care să fie mai stimat decât el”, spune Sesardic. Ei bine, ăsta e invitat la Oxford să vorbească la o conferință despre sărăcie și chestii de-astea.

La începutul discursului său, Parfit spune că, potrivit lui William Godwin, dacă treci pe lângă un cerșetor și nu-i dai monedele, furi; banii nu-ți aparțin, pentru că cerșetorul are mai multă nevoie de ei decât tine, așa că furi. Imediat după ce citează opinia excentrică a lui Godwin conform căreia a nu da unui cerșetor este echivalentul a fura de la el, Parfit continuă în mod surprinzător, fiind de acord cu ea cu entuziasm: „Ei bine, asta simt eu că facem noi, oamenii bogați... din lumea de astăzi. Nu avem dreptul la vasta noastră bogăție.” Și un minut mai târziu adaugă: „Dacă ar veni oameni din Africa Subsahariană și ar începe să-mi fure bunurile, nu aș simți că am dreptul să-i opresc.

Chestia asta poate fi spusă cu nonșalanță într-un mediu academic extremist, pentru că în viața reală, unde oamenii sunt în realitate mult mai centriști, un tâmpit de asemenea anvergură nu ar fi băgat în seamă. Plus că orice taximetrist i-ar putea spune consecințele: dacă ți se fură totul, acum tu ești săracul cerșetor, deci poți să furi de la Africa Subsahariană și nu au dreptul să te oprească.

Din păcate nici Sesardic, care umblă și el în mediul academic, nu prinde genul ăsta de concluzie. Nu de altceva, dar pe măsură ce citești începi să-ți dai seama că viețuitul prin locurile alea te face cumva imun la raționament logic sau moral

Uite, alt exemplu mișto, cu “filosoful” Jeremy Waldron “regarded as one of the world's leading legal and political philosophers”. Întrucât Waldron este bine cunoscut pentru condamnarea sa absolută a torturii în orice circumstanțe, a fost inevitabil întrebat în cadrul unei dezbateri despre celebrul „scenariu al bombei cu ceas”: Care ar fi sfatul lui Waldron dacă un dispozitiv nuclear ar fi plantat în New York City și dacă singura modalitate de a salva milioane de oameni nevinovați de la o moarte sigură și oribilă ar fi torturarea unui terorist arestat care știa locația bombei?

El a spus că răspunsul este clar: din moment ce moralitatea ne spune că există anumite lucruri care nu trebuie făcute în nicio condiție - iar tortura este unul dintre aceste lucruri - atunci rezultă că, într-un astfel de caz, ar trebui să „take the hit” și să lăsăm toți acești milioane de oameni să moară.

Tipul e prof pe la Oxford și trăind într-un mediu extremist pentru el această afirmație nu este extremă.

Și niște concluzii

Chiar înainte de capitolul de concluzii, autorul dă o explicație parțială pentru motivele care-i fac pe filosofi, odată ce discută politică, să spună trăzănăi.

Prostia în filosofie este urmată imediat de o pedeapsă grea (pierderea reputației), dar prostia în politică adesea nu implică niciun cost, presupunând, desigur, că prostia este de stânga. Poate fi chiar recompensată, deoarece cineva poate fi aclamat de colegi cu aceleași idei politice pentru că a dat dovadă de „curaj” și de dorința de a i-o trage adversarului.

Mi se pare că scapă ceva aici, dar spun la final, că facem ca-n Lord of the Rings, mai multe finaluri.

Se pune în discuție: bine, dacă mediul academic e atât de compromis ideologic și intelectual, de ce nu se încearcă o schimbare? Iar răspunsul, venit aici din partea lui John Silber, fost președinte al Boston University e unul din cele mai simple și mai bune: “Nu vor fi împușcați sau închiși. Probabil că nu vor fi amendați. Nu își vor pierde locurile de muncă. De ce este nevoie de curaj când nu există niciun risc?”.

Sesardic zice că ăsta greșește, pentru că pericolul adevărat vine de la colegi. Care se vor coaliza împotriva ta să te distrugă dacă vrei să schimbi ceva. Și, în plus, să taci din gură nu garantează că vei fi lăsat în pace. Există riscul ca oamenii să vrea să faci mai mult, să cari drapelul, să arăți și mai mult devotament cauzei.

Apoi e pericolul ca tot mai multă lume să observe că acești filosofi sunt cumva niște extremiști de stânga staliniști turbați.

Știi, genul ăla de oameni care la fiecare trei postări vorbesc de ARESTĂRI în masă

Și cel mai mare pericol ar fi ca, atunci când încep să se taie fondurile, să se taie exact departamentele de filosofie din universități. Pe bune, ăsta e ultimul pericol pe care-l vede filosoful nostru.

Dacă aș fi un administrator universitar care se confruntă cu un buget contractual, nu aș căuta să elimin bioștiințele sau ingineria informatică. Aș observa că filosofii par inteligenți, dar scrierile lor sunt plictisitor de incestuoase și nu au nicio influență decât între ei înșiși, și aș concluziona că academia mea s-ar putea lipsi de un astfel de departament (Glymour 2011).

Ei, pe-aici am și eu concluzia mea. Nu-s filosof, nu cunosc domeniul în amploare, dar de la distanță, când văd că ăștia se consideră genii unul pe altul, iar când intră în contact cu realitatea aia reală, unde trebuie să aplici nivelul covârșitor de raționament acumulat din gândit la problemele existențiale și ești tâmpit, aplic briciul lui Occam. S-ar putea să fie chiar tâmpiți. S-ar putea ca afirmația “unul din cei mai mari gânditori ai secolului cutare” să fie făcută tot de unul ca el, sau de același nivel intelectual, ceea ce-i dă valoare zero. Dacă eu adun 100 de prieteni și vorbim încontinuu unul despre altul că am fi cei mai deștepți oameni din țara asta, s-ar putea s-o și credem. Iar dacă cineva ne întreabă, “bine bă, deștepților, și-atunci de ce nu rezolvați probleme curente?” putem să-i zicem “taci, bă, că ești prost, nu înțelegi tu filosofia. Îți trebuie cel puțin 15 ani de școală, la școala unde suntem noi profesori, să înțelegi conceptele cu care lucrăm”.

Ce vreau să zic e că mi se pare că nu sunt mari diferențe între catedrele de filosofie și școala de șmechereală a lui Andrew Tate.