Nicolae Filimon - Ciocoii vechi și noi

Nu-i așa că e interesant că primul roman românesc este despre șmenuri, furat și corupție?

Trăim vremuri cu adevărat triste, prieteni, din cercetările făcute cu AI-ul am aflat că această simpatică lucrare - Ciocoii vechi și noi - nu mai face parte din lista de lecturi obligatorii pentru Bacalaureat. Nici la română, nici la istorie și nici măcar la matematică.

Este asta o pierdere? Dacă te uiți pe analizele de text, miile de referate de pe internet, “comentariile literare” etc., îți dai seama că nu prea. E o cărticică subțire, cu un stil al autorului destul de direct și primitiv. Omul îți spune din prima cine-i bun și cine-i rău, nu sugerează, dă cu barda. Finalul e abrupt și nesatisfăcător, nu pare că vine natural. Plus, vocabularul e destul de complicat și nu ai cum să-l interesezi pe un elev de liceu de chestia asta. N-are cum să-i deschidă gustul pentru literatură, mai ales cea românească. Nu e o capodoperă, din păcate, nu are forța lui Victor Hugo sau a lui Dickens. Miroase a provincialism cultural, dacă e s-o punem în context internațional.

Dar problema principală e că nu poți preda o asemenea carte în școala obligatorie de stat. Trebuie să fii nebun. Au mascat-o ciumpalacii cum au putut, cu diversiuni de-alea gen “descrierea personajului” și “teme majore” și practic repetă ce-a zis Filimon în roman cu alte cuvinte. Doar că nu este vorba de asta. Este vorba de iușchiuzarlâc și cum, în principiu, dregătorii statului sunt preponderent puși pe furat. Filozofia e în altă parte, nu la fața pretins umilă a lui Păturică. Nu poți să spui asta copiilor la școală “băi, fiți geană aici, ăia de prin instituțiile de stat sunt acolo la prăduit, nu cu alte scopuri”.

Așa că hai să recapitulăm un pic povestirea, înarmați cu aceste perspective noi.

Primul lucru pe care trebuie să-l știe copiii este definiția ciocoiului, ca să știe să-l recunoască. De fapt, primul lucru pe care ar trebui să-l știe e că ciocoii nu au dispărut, ca bourul, dropia sau vulturul cu barbă undeva în ceața aia din zona secolului XIX, ci încă există între noi. Știi cum e, dacă în Iliada și Odiseea nu e menționată culoarea albastru, nu înseamnă că nu exista. Uite aici un indiciu:

“Amorul de patrie, libertatea, egalitatea și devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rostește prin adunări publice și private; dar aceste virtuți cetățenești, de care face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voiește a se sui la putere; și uneori, când ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini și primește de la dânșii posturi în țara sa.”

Acum elevii pot să scoată o foaie de hârtie și să scrie cam cine li se pare lor că se potrivește acestei descrieri în lumea noastră actuală. Sau:

“ Libertatea presei îl supără, căci descoperă inechitățile vieții sale și nu-l lasă să despoaie de averi pe stat și pe particulari; funcțiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate și, ca să se poată folosi mai bine de orânduirile în servicie, își recrutează un ciocoi tot de calibrul său și speculează printr-însul pâinea nenorociților funcționari.”

Aici putem observa că clasa ciocoiască nu ține cont de partide sau orientări politice, alea-s pentru votanți, să aibă ăia motive să se certe între ei. Principalul interes al ciocoismul este propagarea ciocoismului. Autorul ne explică, după care ni-i prezintă pe cei doi adversari care se vor lupta, precum nemuritorii, până rămâne un singur ciocoi în țară care să fure tot de la toți.

Dinu Păturică vine în căutarea unei slujbe la postelnicul Andronache Tuzluc cu o scrisoare de recomandare de la taică-su. Acuma, acest Andronache Tuzluc era recunoscut în țară ca fiind un hoț redutabil. Funcția de “postelnic” ar echivala în ziua de azi cu “secretar general al Guvernului”, să zicem. Deși impresia generală e că tatăl lui Dinu Păturică era un om oarecum cinstit, nu e cazul, omul era la fel de lichea ca toți, doar că mai puțin capabilă. Așa că trimite o preacinstită șpagă către acest Tuzluc cu rugămintea să-l angajeze pe fi-su. El a fost numit la rândul lui un fel de funcționar de Tuzluc și aflăm mai încolo că asemenea gesturi de bine nu se făceau pe ochi frumoși, ci tot pe șpagă. Ghinea Păturică speră ca fiul său Dinu să învețe chiar de la marele maestru toate șmecheriile pentru a deveni și el un hoț și un lingău de elită.

Pe lângă toate acestea postelnicul mai era și foarte depravat, ca orice om de statura lui, fiind tovarăș de bagabonțeală cu beizadeaua șefului țării, domnitorul Caragea.

Partea interesantă e că Tuzluc îl trimite pe Păturică la școală, să învețe, iar ăsta “se pune pe învățătură cu o silință extraordinară”. Ca orice ciocoi modern, vede valoare doar în cărțile pe care le numim azi “motivaționale” genul ăla de maculatură de care scoate Ryan Holiday, de-alea cu Marcus Aurelius and shit.

“Omer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, Safo etc. sunt buni pentru femei și oameni afemeiați, zicea ciocoiul în sine cu dispreț. Mie-mi trebuiesc cărți care să-mi subțieze mintea, să mă învețe mijlocul de a mă ridica la mărire. Plutarh îmi vine la socoteală, “Comentariile” lui Cezar, “Istoria omenirii”, viețile marilor bărbați din veacurile trecute și acelea în care trăim iată cărți pe care, citindu-le, cineva poate să zică cu cuget împăcat că nu și-a pierdut timpul în zadar”.

Retorica de tip motivațional e puternică în acest tânăr padawan al postelnicului Tuzluc, fii atent aici:

Câți au fost ca mine, ba încă și mai rău decât mine, căci, slavă Domnului, nu sunt țigan, și cu toate acestea, prin muieri și alte marafeturi ciocoiești, chiar și țiganii au ajuns azi la noi în protipendadă, încât n-ai încotro să te întorci de postelnici, logofeți și vistieri.

A, și mai e nota asta mișto, apropo de biblioteci și oamenii care sparg în cărți, care pare mereu actuală:

Pe acei timpi, ca și în zilele noastre, bibliotecile erau la modă; toți junii muchelefi și spudaxiți aveau câte o bibliotecă formată din cele mai bune cărți ale timpului, pe care nu le citeau niciodată. Bibliomania era atât de întinsă, încât mulți din cei aprinși de această patimă, nevoind să sacrifice bani și timp, chemau câte un pictor meșter și le zugrăvea prin saloane și prin camerele de studiu câte o bibliotecă de minune, în care se găseau tot ce ne-a lăsat mai sublim gândirea omenească, de la creațiune și până în timpul lui Caragea. Judecând între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă.

Dacă portretul lui Păturică e făcut, într-o primă fază, prin descriere directă, mult mai fain mi se pare portretul psihologic al neociocoiului, făcut prin dialog. Că asta e o etapă din analiza de text peste care se cam trece cu vedere. Parexamplu, această discuție pe care o are cu un tip căruia-i cere o șpagă pentru un post:

— Așa este, dar, uite, nu sunt învățat să fur, îmi e milă să despoi pe săraci!

— Astea sunt slăbiciuni care pier ca visele îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei.

Îl învață, la rândul lui, pe acest om, cum să treacă peste micile probleme morale generate de furat și-i dă asigurări că odată ce vine banul nu mai contează. E fain să crezi că hrăpăreții au apărut recent. Un om prost, să zicem un ziarist sau activist într-un ONG feminist, ți-ar spune că Andrew Tate i-a învățat pă ăștia micii să fie misogini și obsedați pe bani, altfel morala națională ar fi cumva neîntinată. Dar înainte de frații Tate a existat fratele Dinu:

— Această slăbiciune să o lăsăm pe seama femeilor cu istericale, iar noi, bărbații, să facem ce face toată lumea. He, he! arhon medelnicer, cunoști bine cum stau lucrurile în ziua de astăzi: ai bani, ești tare și mare; ești sărac, nu te bagă nimeni în seamă.

Dar e ok, pentru că străvechiul Filimon ne învață inclusiv despre jurnaliști, ce sunt și ce impact teribil au în societate:

Jurnaliștii fac articole fulgerătoare și pline de semnul mirării și al întrebării, prin care se silesc a da faptului o importanță de o mie de ori mai mare decât este în realitate; dar pe dată ce trece timpul cerut pentru satisfacerea curiozității publice, o tăcere mormântală se răspândește asupra faptului; principele căzut rămâne cu oasele zdrobite de cădere, poporul sclav geme cu lanțul de brațe, iar creditorii falitului fraudulos se mulțumesc cu zece la sută din capete, fără ca societatea să se tulbure cât de puțin.

Știi cum în zilele noastre e ceva agitațiune despre cum ar trebui predat în școală concepte de mass-media, să știe ăștia micii cum să se informeze? Eu zic că nu e nevoie, e suficient să le dai citatul ăsta să-l memoreze pentru Bac. Să știe din prima ce-i media. Uită-te un pic în jur, ce subiect arde acum? Verifică peste o lună, vezi dacă mai guiță cineva pe el.

Mai e o idee interesantă ce apare în carte, nu prea se discută pentru că și Filimon o dă cumva indirect. În principiu Tudor Vladimirescu era tâmpit. Ca lider de revoluție, poate bun, ca lider militar, un pic cam exagerat. Avea obiceiul să spânzure pandurii care călcau pe bec. Pe hârtie asta pare fain, belicoșii de fotoliu vor spune imediat “păi da domnule, să fie disciplină, să fie ordine”. Realitatea din teren arată că mulți din căpitanii lui erau nemulțumiți de genul ăsta de a conduce. De obicei apare în filmele proaste în care personajul negativ arată cât de mult îi pasă de autoritatea proprie omorându-și un subaltern care a greșit. De chestia asta profită Păturică, care complotează cu câțiva căpitani să-l lichideze. În poveste scopul e să ne facă să înțelegem ce tip de trădător de țară era Dinu, dar pe de altă parte ne arată și că avea ce slăbiciuni să exploateze.

A, și mai e o idee care transpiră din toată cartea, fără ca Filimon să fie neapărat misogin. Ideea e că femeile te tâmpesc. Decăderea lui Tuzluc începe de când, rănit în dragoste că nu putea să obțină o frumoasă rumâncă se îndrăgostește iremediabil de o grecoaică cam curvă, dar foarte mișto din punct de vedere fizic. Nici o problemă, pentru că și personajul pozitiv din carte, care e atât de șters încât nici nu contează - și oricum nu are impact, se îndrăgostește de rumânca aia. Și și pe el îl lovește damblaua și pierde vreo 3 ani din viață.

Și-acum, ce facem cu asta?

Eu sunt convins că și pe vremea când era obligatorie cartea asta n-o citea mai nimeni. Sau, hai, să fiu generos, o citeau cam 10-15% din elevi. Și doar că era obligatorie. Și ca să facă “comentariu” cu “caracterizarea personajului Dinu Păturică”. În care spuneau exact ce spunea și Filimon, repetând pasaje din text.

Din păcate literatura e predată în școală ca tehnică, nu ca informație. Iată ce schemă a folosit X pentru a obține Y. Kung-fu-ul meu e mai bun decât kung-fu-ul tău. Am impresia că liceul vrea să scoată filologi și sunt convins că avem destui. Nu cred că stilul ăsta de predare încurajează lumea să citească pentru că mulți ar citi să afle ceva interesant, nu să învețe cum să devină noul Marin Preda.

Pe de altă parte, dacă o explici ca “uite, primul roman românesc era despre șmenuri, ce părere ai despre asta?”. Îți dai seama ce chestie importantă trebuie să fi fost dacă prima treabă pe care a vrut s-o scrie unul coerent a fost despre cum “dregătorii” sunt puși pe furat? Hai să discutăm în clasă, vi se pare că s-a schimbat ceva? Puteți face paralele cu situația actuală? Ați putea detecta un ciocoi modern, conform descrierii lui Nicolae Filimon?

Îmi dau seama că e imposibil ca vreun profesor de limba română să poată face așa ceva. Nu poți să le predai copiilor în școală “vedeți că ăștia sunt corupți, stați geană, aveți grijă că media ambalează subiectul o perioadă și dup-aia îl uită. Tudor Vladimirescu era un pic cretin” etc.

Pe de altă parte, merită citită așa, de pamplezir, doar să mai învățăm expresii noi (sau vechi). Una e să tot repet șmen, alta e să mai trântesc un iușchiuzarlâc și să zic printre dinți patronului “mulțămescu blagorodniciei tale” când bagă banii pe card, că s-ar putea să nu se prindă că e la mișteaux. Putem s-o citim doar așa, să ne englendisim un pic. Și are și multe pasaje frumoase, aproape poetice, îți place cum curge limba. Parexamplu:

Oaspeții, sorbind rachiul, căzură pe farfuriile cu mezelicuri precum cad lăcustele peste holdele plugarilor.

Sau asta, care era un exercițiu de scris prin perioada aia:

Cel ce nu se silește la învățătură și e cu gândurile zburatice, aceluia poți să-i zici carne cu ochi, iar nu om.

P.S. Multiple felicitări voluntarilor români de la Wikisource care au pus la punct epub-ul. Arată mai bine și mai aranjat decât unele scoase de edituri serioase de pe la noi din țară.