Ștefan Zeletin - Burghezia română

Acu' un secol un moldovean din Bacău înțelegea istoria mai bine ca Hari Seldon

Când am citit primele pagini din cartea asta am rămas cu o senzație de ciudă - cum de nu am auzit până acum, de ce nu este mai populară, de ce această lucrare de-a dreptul esențială pentru cultura română nu e mai cunoscută. Am întrebat și eu mai departe: la un moment dat se preda la Facultatea de Istorie, dar s-a renunțat la idee, se mai predă la Sociologie, "dar ăia nu citesc".

În esență cartea este o istorie a creării și dezvoltării României până la 1925 din perspectivă socio-economică. Demitizează foarte mult ideile de oameni providențiali, cu care e burdușită istoria generală de 12 clase și, foarte interesant, prezintă cumva Junimea ca fiind practic originea răului societății românești. Valabil și atunci, dar și acum. Răul pe care l-a făcut Societatea Junimea țării noastre este incomensurabil, este cumva mai nasol decât comunismul și legionarismul la un loc. Iar Zeletin e ținut cumva în obscuritate pentru că și acum avem "junimiști" printre noi, ca un fel de masonerie de ratați, care contribuie în continuare la eșecul nostru ca țară. Bine, asta e o interpretare, poate exagerată, de-aia e interesant să citești cartea asta ca să înțelegi perspectiva omului.

Dar care-i faza cu Hari Seldon?

Hari Seldon e un personaj din seria Fundația lui Isaac Asimov. Este un profesor de matematică la o universitate importantă din capitala Imperiului Galactic. În această calitate dezvoltă o știință numită "pshihoistorie" care poate prevedea evenimente istorice din calcule probabilistice. Acuma, Asimov era profesor de biochimie, era mai pe STEM așa, și tot băga matematica/statistică și probabilități peste tot într-un domeniu care, din ce descrie el în cărțile alea cu Fundația, e mai mult socio-economie.

Căci Seldon folosește de fapt elemente de socio-economie să prevadă căderea Imperiului Galactic și tot aceleași elemente pentru a crea o un nou stat (Fundația) care să renască civilizația umană pe ruinele imperiului. Pentru că înțelege aceste forțe a pregătit chiar și niște înregistrări pentru urmașii lui, să le explice exact ce s-a întâmplat și cum au ajuns la această etapă a dezvoltării lor, în momentele de criză.

Partea care fascinează este aia în care Seldon arată, de fiecare dată, că nu există un om providențial, ci că oricum forțele istoriei îi vor duce pe oameni în acel punct, indiferent ce fac. Omul care pare providențial nu este altceva decât rezultatul acestor forțe și, probabilistic vorbind, n-are cum să se întâmple altfel. (Singurul care deviază planul Seldon, ca să-l accelereze, nu altceva, e un mutant.) Altfel, cursul istoriei dacă se iau în calcul anumiți factori e inevitabil. E o idee faină, și câți n-am vrea să știm cum să facem așa ceva?

Ei, Zeletin chiar face chestia asta în timp real. Arată cum istoria României s-a petrecut cum s-a petrecut datorită unor forțe majore economice și sociale și unor evenimente inevitabile.

“În procesul de naștere al României moderne trebuie să se deosebească două mari curente: unul sgomotos, dar superficial, anume al ideilor liberale care pleacă dela Paris spre București și Iași; altul tăcut, dar adânc, care pleacă dela Londra spre Constanța, Galați, Brăila: e curentul economiei capitaliste engleze. Istoriografia română s’a încumetat să explice pănă acum nașterea societății burgheze române numai prin întâiul curent, ingnorând cu totul existența celui din urmă, sau neprețuindu-l după valoarea sa reală”

Uite, de exemplu, cum s-au format "Țările Române"

Din ce știm noi până acum, ele s-au format - vorba aia - din dorința de neatârnare a poporului român și alte scheme asemenea. Cartea ne spune că Țările Române s-au constituit în baza liniilor de comerț, și poate din cauza lor:

"Depozitele principale ale mărfurilor aduse din Orient erau Constantinopole și Caffa (Teodosia de azi - n.mea), colonia genoveză din Crimeea. Deaici schimbul cu Europa se făcea peste ținuturile noastre pe două căi principale: una ce pornea de la Cetatea Albă, străbătea Moldova spre Galiția, de unde mărfurile plecau uneori mai departe până la Danzig, sau chiar peste mare în Anglia; alta ce pornia din adâncul Europei, din Țările-de-Jos spre Silezia și Boemia, deaici spre orașele săsești Sibiu și Brașov, și apoi dealungul Munteniei până la Brăila și deaici la Mare. Acestor două căi comerciale deosebite se datorește nașterea Principatelor române ca două state deosebite".

Zeletin teoretizează că dacă regiunea dintre Dunăre și Nistru ar fi păstrat aceeași însemnătate în schimbul internațional pe care începuse s-o aibă în secolul al XIV-lea, România ar fi fost mult mai departe decât este acum. Sigur, nu la nivelul Italiei, Portugaliei sau Olandei, dar am fi început cu burghezia mai devreme, pe la 1300 la doar un secol și jumătate distanță de Anglia, nu la opt.

Doar că au avut loc două evenimente nasoale, unul după altul. Primul a fost cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453 și avansul lor spre nord. Asta a tăiat o parte din legătura cu comerțul străin, adică Asia. Al doilea, cauzat oarecum de primul, a fost descoperirea noului "drum către Indii" pe la Capul Bunei Speranțe (1498), care i-a afectat și pe italieni, cărora le datoram această perioadă de înflorire. Centrul comerțului s-a mutat spre Portugalia, până și negustorii italieni se duceau la Lisabona să cumpere produse orientale. Drumul pe mare avea un mare avantaj, ocoleai vămile interioare și mărfurile ajungeau să coste și de trei ori mai ieftin. Apoi, descoperirea Americii a mutat centrul comerțului și mai departe de Est, unde stăteam noi ca săracii.

Urmează ani grei, în care Țările Române nu puteau exporta decât grâu la un preț fix către Imperiul Otoman și vite. Zeletin susține că pe la începutul secolului XIX ne apropiam de pieire. Apoi vin două evenimente istorice care iar schimbă calimera.

“Țările Române” încep să-și revină

Primul eveniment care influențează istoria noastră modernă este tratatul de la Adrianopol (1829), care ridică monopolul otoman asupra exporturilor. Aici era interesul rușilor de a destabiliza pe turci. Apoi e pacea de la Paris (1856) care neutralizează Neagră și ia controlul gurilor Dunării de la ruși și-l dă unei comisii europene. Aici era interesul englezilor să-i ardă pe ruși. Motivul nu era neapărat unul nobil, industrializarea și, pe cale de consecință, creșterea capacității de producție din Vest i-au făcut să caute noi piețe de desfacere, deci au început să se reorienteze și spre zona asta. În plus, aveau nevoie de grâu, iar pe-aici cam asta făceam și cam atât. Aparent era o întreagă literatură despre "The Black sea and Danubian Provinces" în care se povestea de "minunata fertilitate a acestor ținuturi".

Probabil ei au inventat faza cu "România - Grânarul Europei". Sau de-acolo a pornit.

Inițial englezii chiar au negociat la Constantinopol să obțină autorizare pentru săparea unui canal de la Cernavodă la Constanța și a face și o cale ferată. Dar, între timp, și-au dat seama că e mai ieftin să faci un pic de război și să iei gurile Dunării de la ruși.

Un alt avantaj geostrategic e că făcând mai mult comerț cu englezii prin porturi, făceam mai puțin comerț cu austriecii prin munți, ceea ce înseamnă că-i destabilizam un pic și pe ăia. Și comerțul a crescut halucinant de repede și de mult:

“În 1831 nu se găsia în Țara românească nici măcar cantitatea de grâu de a putea încărca în două vase, când - la 1837 - se afla în portul Brăila peste 300 de vase, și în al Galaților peste 400 pentru încărcarea de cereale și alte producte" - I. Brezoianu, Vechile Instituțiuni ale României”.

Importanța grâului e subestimată, de obicei, când se vorbește de formarea statului român. Zeletin e de altă părere.

“Și dacă s’a putut spune, că sub strălucirea victoriilor lui Edward III sau Henry V stă prozaicul, dar puternicul sac de lână, apoi nu e mai puțin adevărat, că îndărătul luotelor noastre de neatârnare și unitate națională, și în genere în baza întregului edificiu al României moderne, stă prozaicul dar puternicul sac de grâu”.

Efectele comerțului cu grâne vin apoi în cascadă. Suprafața agricolă cultivată crește de 5 ori, și pământul devine brusc mai important.

“Din moment ce pământul capătă valoare de schimb - ceeace nu era cu putință în vechiul regim al economiei naturale - stăpânul vrea să-l aibă pentrnu el singur, să dispună de el ca orice marfă, cu alte cuvinte să-l prefacă în proprietate privată individuală. Această tendință de a croi proprietatea pământului în felul oricărei marfe, pentru a o adapta la nouile nevoi ale schimbului, alcătuește pârghia adâncă, care distruge vechiul regim cu proprietatea sa rurală uzufructuară, mai mult sau mai puțin comunistă, spre a clădi în locui-i regimul burghez al proprietății private, și al libertății persoanelor cai o dețin”.

Chestia asta se traduce în legislație și are loc în 1864. Nu din motive emoționale, cum aflăm noi de la istorie, ci din unele pur financiare. Cam în aceeași linie apare și desființarea iobăgiei, nu că le păsa ălora prea mult de drepturile fundamentale ale omului.

“Unii boieri, atrași prin desvoltarea comerțului de dorul de câștig, începură să-și lucreze moșiile cu muncă plătit și chiar cu mașini, că în urma acestui fapt, raporturile între boierime și țărănima iobagă nu se mai socotiau după vechile datine, ci în spiritul nou burghez, al egalității valorilor de schimb: boierii chibzuiau că valoarea pământului, ce primiau țăranii spre cultivare, să nu întreacă valoarea muncii, pe care ei o primiau în schimb dela țărani. Dar acestea nu mai erau raporturi feudale curate, ci raporturi burgheze în fază embrionară”.

Dealtfel și drepturile țărănimii, impuse de puterile occidentale, au legătură cu comerțul. Ăia voiau să vândă chestii aici: dacă țăranii sunt prea rupți ca să cumpere, nu faci afaceri. Că vinzi la 300 de boieri și cam gata.

Și, ca în orice țară în formare, afaceriștii au nevoie de câteva chestii de bază: ușoara circulație a bunurilor, fizică și fiscală. Pentru aia fizică ai nevoie de drumuri, pentru drumuri ai nevoie de stat și dacă n-ai un stat, faci unul. Aia fiscală e mai ușor de făcut, de-aia uniunea vamală între Muntenia și Moldova s-a făcut pe la 1835. Partea grea e cealaltă.

Statul are nevoie de două armate, una de funcționari și alta de soldați. Astea se plătesc cu bani. Românii nu prea aveau bani în perioada aia, că trăiau cam mult pe o economie de schimb. Prima etapă de făcut bani a fost luatul de la cămătari, care cămătari erau evrei.

“Acești cămătari sunt de proveniență poloneză, și e îngăduit aici să exprimăm părerea, că ei nu aveau capitalurile lor proprii, ci-și procurau bani prin legăturile lor de credit internațional, după cum știm că făceau și în Polonia. Aceasta lămurește, de ce repedea distrugere a vechii noastre proprietăți fonciare nu a dat naștere unei atât de însemnate «acumulări primitive» de capitaluri, pe cât era de așteptat”.

Așa, forțați de împrejurări, au trebuit să-și facă propriile instituții de credit, ceea ce a dus la nașterea “Creditului Fonciar”. “Întemeiat în 1873, fu îndreptat împotriva cămătarilor evrei, și puse pe proprietari în măsură de a-și salva moșiile ipotecate cu dobânzi grele”.

Bun, și ar mai fi o mică problemă. În începuturile economiei liberale, statul trebuie să fie cam dictatură.

“Căci democrația este un aparat greoiu, care își justifică existența numai în perioada de maturitate deplină a burgheziei, când nu e vorba decât de a regula funcționarea unei vieți sociale formată gata. Dar în perioada mercantilistă, când e nevoie a croi planuri, a crea instituții și a făuri state, democrația are puțin rost de a fi: aici trebuie o dictatură inteligentă, gata a lua oricând măsurle de cuviință, și de a le traduce în fapt fără întârziere”.

E bine de menționat asta pentru că Al. I. Cuza a fost acuzat exact de dictatură când l-au dat jos. E discutabil dacă a fost sau nu, ideea e că ar fi trebuit să fie.

Cum România era prea deșteaptă pentru așa ceva, l-au înlocuit pe el și au făcut și o constituție modernă care să nu permită absolutismul, ceea ce ne-a dus în situația unui stat condus oligarhic.

“La noi o monarhie absolută eră peste putinţă, din moment ce se adoptase o constituţie modernă. Şi totuşi structura socială cerea o dictatură centrală, ca o supremă condiţie de viață. Atunci, prin însăş forța elementară a instinctului de conservare, societatea noastră a trebuit să-şi creeze în mod spontan, şi în afară de cadrul constituției, un organ central; absolutismul, răpit monarhului de către constituție, reapăru, astfel în oligarhie; alungat din sfera stării de drept, el se impuse ca stare de fapt”.

Iar dacă schemele astea ți se par familiare, mai sunt vreo câteva

Bun, deci oamenii cu bani vor să facă bani și forțează instituții și legi, construiesc un stat care să le servească interesele. Ce se întâmplă cu ăia fără bani?

Păi invazia de produse străine distruge meșteșugărimea, atâta câtă era. Ultima breaslă moare oficial pe la 1873, în condițiile în care - pe vremuri - “Blanele cele mai frumoase și mai scumpe din Rusia se lucrau la noi. Staraostea de cojocari din București era în corespondență zilnică cu sarajul Sultanului” (Ion Ghica, Convorbiri economice, broșura 6, București 1875).

Aceeași influență dezastruoasă a concurenței străine a avut loc și asupra “industriilor noastre casnice”. Dacă puteai cumpăra de la piață mai ieftin, luai de-acolo, ceea ce însemna că dădeai bani și nu mai munceau ăia de pe la tine din țară. Ceea ce însemna că țărănimea, care făcea chestiile astea în perioadele în care nu era la câmp devine șomeră cam jumătate de an și mai săracă. E haios în zilele noastre să zicem că moldovenii sunt săraci, dar n-au fost tot timpul așa:

“În Moldova, care prin situația ei geografică, și desvoltarea portului Galați, era mult mai expusă cotropirei capitaliste, această influneță a fost mult mai pustiitoare decât în Muntenia; aici industria textilă casnică s’a mai putut păstra încă în chip sporadic în regiunea muntoasă”.

Cartea e apărută la 1925 și cu distrugerea asta “s’a săpat în organismul nostru social o adâncă rană, de ale cărei urmări el sângerează încă”. Meseriașii pierd locurile de muncă și devin o povară pentru bugetul statului, iar țăranii se văd osândiți pe timpul iernii la inactivitate forțată. Practic șomaj și semi-șomaj, am mai văzut. Plus, împroprietărirea țăranilor nu a avut efectele scontate. Pe ce că deveneau mai săraci, prin împărțirea proprietăților în suprafețe tot mai mici, prin moștenire, deveneau și mai săraci. Să zicem că în 1865 o familie de țărani era formată din doi oameni și aveau cinci hectare. Dacă făceau cinci copii și ăia supraviețuiau, pe la 1885 erau un om la hectar. Și mai săraci decât părinții lor, pentru că pierduseră și restul surselor de venit.

Și-apoi urmează fatala: Se încheie războiul civil american și încep ăia să producă cereale, mult mai ieftine, deci englezii cumpără de la ei, așa că ne cade și restul economiei în cap. În încercarea de a găsi piețe România încheie un acord comercial dezastruos cu Austria, în care noi trimiteam grâne și ei făină și alte produse industriale. Asta a dus la reorientarea noastră economică spre centrul Europei, Austria și Germania, aka Puterile Centrale. De-aia eram noi aproximativ prieteni cu ei la începutul războiului, nu că aveam rege neamț. Bine, prieteni e mult spus, Zeletin o spune mai pe șleau:

“Când anul 1916 întrerupse brusc legăturile între cele două țări, România era pe cale de a deveni o colonie economică, politică și culturală a Germaniei, așa cum fusese pe la mijlocul acestui veac față de franco-englezi”

E bine de știut a cui colonie ești, deși oamenii din zilele noastre nu cred în așa ceva. Te uiți care e cel mai mare partener comercial al tău, ăia sunt șefii. În zilele noastre e tot Germania. Sau UE, dacă vrem să fim corecți. Iar pe locul doi se bat Turcia și China, aș crede că mai degrabă e China. E timpul să 说中文。

În mod ideal ar trebui să-ți dezvolți o industrie proprie, care să producă acele chestii făcute în alte țări aici, și astfel să mai reduci presiunea socială. Ăsta e și unul din motivele pentru care se înființează state, să ai granițe, să pui vamă, asigurând o șansă celor apropiați. Zeletin numește această etapă în formarea statului “izolaționism” și am mai văzut de-ăsta, vedem și în zilele noastre. Faza e că nu e așa ușor.

“Germania nu putea îngădui ridicarea taxelor noastre vamale în așa fel, ca să primejduiască desfacerea produselor ei pe piețele române. Astfel burghezia română avu să descopere, că pentru o țară mică e mult mai ușor a cuceri independența politică, decât independența economică”

De-aia am intrat în război împotriva Puterilor Centrale.

De unde vine naționalismul?

E la modă acum să râzi de naționaliști și suveraniști pentru că aduc aminte de o perioadă de sărăcie în care singurele lucruri pe care le aveam în casă erau cartela de pâine, suveranism și naționalism. Cei care râd asociază mereu aceste două concepte cu perioada aia de sărăcie, pentru că trăim într-un secol în care informațiile sunt foarte greu de obținut. Dar există și alte comparații care pot fi făcute.

“Încă din sec. XVII Anglia se mulțumia, cum am zis, cu țesăturile ei inferioare, prohibind intrarea stofelor fine franceze; iar la congresul statelor americane, convocat după câștigarea independenței, când nici nu se putea vorbi de o industrie în Statele Unite s’a întâmplat un fapt vrednic de a fi urma de corifeii altor burghezii naționale: Washington a apărut în ziua inaugurărei în haină de postav indigen «spre a da o neuitată învățătură în modul simplu și expresiv care caracterizează pe acest mare om, tuturor urmașilor săi în demnitate și legiuitorilor viitori, pe ce cale trebuie să se îmboldească propășirea țării»”.

Apoi mai e o chestie de moral și de educație.

“Românilor le lipsește în prezent acest patriotism economic, prin care alte națiuni au pus temelia mărirei lor actuale. Domnește azi la noi mai curând snobismul de a nu prețui decât lucruri exotice, și rezultatul e că piețele noastre sunt năvălite de mărfuri străine, pe când fabricile românești lucrează încă sub puterea lor de producere”.

Ăsta e naționalismul pentru care milita el, pe care-l considera util. Pentru că, și aici face diferența, există și un alt naționalism, ăla nostalgic, care apare în urma sărăcirii populației. Săracii tind să facă această asociere între produse străine și actuala lor stare de sărăcie.

Și cum sărăcia produce bugetari

Statul, cât e în formare, e plin de ceea ce Zeletin numea “paraziți” adică angajați ai statului. Și-atunci se știa că 9 din 10 sunt inutili, dar explicația lui e una economică. Pur și simplu, dacă nu ai o economie puternică trebuie să absorbi cumva marea masă de șomeri pe care o produce “mercantilismul”, această prima etapă în transformare statului în ceva mai capitalist. Și-i angajezi la stat.

“Atât de departe s'a ajuns în această privință, încât prin deceniul al optulea al veacului din urmă cine se năștea român, și nu putea să poarte sapa, nu avea alt mijloc de existență, decât acela de a-și deschide un colț din buget. Căci capitalismul ruinase orice mijloc de vieață productivă la orașe”.

În alte țări această masă proletară era absorbită de fabrici și uzine, dar la noi nu prea erau nici de-alea foarte multe pe-atunci. Zeletin crede că mulți români au fost “siliți în a căuta salvare în această ocupație parazitară, fiindcă producția orășănească fusese ruinată”. Și crede că românii nu s-au făcut birocrați de plăcere. Chestie pe care o poate constata și acum, dacă cineva ar discuta sincer cu un bugetar, că începe ăla să-ți toarne cum își urăște jobul, dar măcar e sigur.

Autorul privește cu răceală “zeflemeaua” pe acest subiect, pentru că spune că nu-l ajută la nimic, pentru că nu poate lămuri un fenomen social. Și crede că trebuie căutat adânc în însăși structura societății pricina “care a silit puterea centrală să se prefacă într’o mașină automat de biurocrați parazitari”. Ce e mișto e că găsește o explicație economică și pentru aplecarea spre șmenuri.

“Cât privește moralitatea acestei armate de biurocrați, care se ridică peste tot pe ruinile vechiului regim, despre aceasta își poate face oricine o idee din cercetările lui Sombart: acest economist consacră un capitol aparte, spre a arăta că hoția, frauda, delapidarea funcționarilor acestor vremuri alcătuește unul din mijloacele de acumulare primitivă a capitalului, deci joacă un rol social în procesul de naștere al capitalismului modern”.

De ce detesta Junimea

În general Zeletin se contrazice cu “reacțiunea”, care începe să capete formă concretă în Junimea. Părerea lui generală despre ei e că sunt simpli păreriști care nu studiază deloc evoluția societății în mod științific, ci doar observă chestii și trag concluzii greșite. Teoria formelor fără fond îl irită teribil, practic despre asta este toată cartea, o demonstrație că “formele” apusene nu au fost importate/imitate, ci că societatea a evoluat la fel ca toate cele care au ajuns la capitalism înaintea noastră. Am făcut practic cam aceiași pași, nu pentru ca să-i copiem, ci pentru că asta era singura formă posibilă de evoluție dacă sunt luați în calcul factorii economici. Pe care ăia de la Junimea nu i-au studiat sau luat în calcul mai deloc.

Parexamplu, explică cum burghezia s-a folosit de țărani doar pentru a-i asmuți împotriva vechilor boieri feudali, odată ce au câștigat nu i-a mai interesat soarta lor. Prin burghezie înțelegându-se de fapt tot agrarieni cu interese de afaceri, nimic altceva. Și că asta s-a întâmplat peste tot în lume, nu doar la noi. Explică și de ce există tendința de a asocia figuri providențiale, lideri, cu revoluții sociale.

“Dacă revoluționarea sistemului nostru de proprietate rurală s’ar fi petrecut pe cale de fapt, printr’o ridicare violentă a masselor sătești, atunci toți s’ar fi închinat în fața acestui fenomen, ca față de oricare alt fenomen al naturii. Dar fiindcă ea a părut a fi opera personală a unuia, sau chiar a doi indivizi (…) toți și-au închipuit că această operă ar fi putut fi îndeplinită într’un mod mult mai fericit”.

Consideră că Junimea - cea mai importantă forță culturală a celor vremuri - nu este decât o reacție împotriva burgheziei și atât.

“Istoria culturii noastre va putea să constate odată, nu cu puțină nedumerire, că deși opunerea acestor oameni față de așezămintele burgheze a avut darul de a convinge întreaga lume cultă, și de a da tonul în mișcarea noastră culturală, totuși ea nu se bazează pe nici un fel de cercetări de fapte. Socieatea noastră modernă se reduce, după Junimea, la adoptarea din Apus a unor «forme fără fond»: această vedere alcătuește astăzi un elemen al mentalității obștești; ea se găsește pretutindeni, în articolele celui din urmă gazetar, ca și în operele celui mai serios gânditor”.

Îi mai acuză de promovarea acelui naționalism găunos și de importarea fără fond idealismului romantic german. Deși teoretic ei trebuiau să “studieze trecutul pentru a înțelege prezentul” au promovat un fel de naționalism reacționar: “Cu alte cuvinte, naționalismul nu privește cunoașterea trecutului, la fel cu evoluționismul științific, ca un mijloc de a înțelege, ci ca un mijloc de a defăima prezentul, căruia nu-i poate ierta că a dizolvat vechile forme de vieață națională”. Iar spritul reprezentativ pentru ideea asta este “poetul Eminescu”.

Pentru că, repet, Zeletin zice că există “două ideologii naționaliste: una ieșită din nevoile capitalului, alta din nevoile reacțiunii împotriva capitalismului”. Ăștia de la Junimea făceau parte din a doua categorie.

În esență el zice că Junimea și curentul din jurul ei este, de fapt, reacția vechilor feudali care au pierdut puterea în fața burgheziei. În sprijinul ideii arată și că majoritatea dintre ei nu-și cunosc țara, că au studiat doar în străinătate, și au o antipatie deosebită față de țărani, care le cam put la nas.

“Între motivele reacțiunii junimiste, alăturea de antipatia față de nouii veniți în fruntea țării, joacă un rol de egală însemnătate și antipatia față de pătura rurală, o antipatie de esteți rafinați în fața urâtului, a înapoierii, a barbariei. - G. Ibrăileanu. (…) Ei au deci în totul psihologia aristocrației medievale: ei concep civilizația ca un privilegiu al elitei sociale. Pentru popor au numai desconsiderare: istoria sa națională nu o cunosc, pentru produsele sale poetice găsesc cuvinte de deriziune. - G. Panu. Numai nevoia de lupta împotriva uzurpatorilor politici a putut face pe acești esteticieni aristocrați, apostoli ai artei impersonale, să-și înăbușe când de când neplăcerea care le-o insuflă priveliștea masselor, și să-și amintească cu suspine de «realitatea» suferinței țăranului”

Și ne avertiza încă de atunci ce efecte va produce această reacțiune în societatea românească.

In prezent, întreaga noastră mişcare culturală, ca şi întreg învățământul public, stă sub influenţa copleşitoare a ideologiei reacționare. De cum intră în şcoală şi pănă când iese în societate, tânărul român aude acelaş lucru dela profesorii, poeţii, criticii, literaţii, gânditorii pe cari-i ascultă sau îi ceteşte: că la noi totul e lustru fără nici o bază reală, şi că cei ce ne-au dăruit o asemenea falsă civilizaţie sunt nişte străini de neamul nostru, al cărui geniu n'au fost în măsură să-l priceapă. Şi aşă românul iese din maşina educaţiei oficiale ca dușman hotărât al burgheziei sale naţionale.

Nici nu mai știi de care prezent vorbește, de ăla de atunci sau de ăla de acum, 100 de ani mai târziu.

A, și fiind adevăratul Hari Seldon, prevede evenimentele ce vor urma.

“S-ar putea deci ca în viitorul apropiat să fim martori mai curând la o lărgire a ideologiei reacționare, decât la o slăbire a ei”

Dar rămâne optimist și crede că capitalismul va rezista. N-a rezistat.

Ce învățăm din toate astea?

Foarte multe din elementele care au dus la constituirea statului român sunt similare cu ce am pățit după 1989. Economia românească era cumva feudală, moșierul principal fiind Nicolae Ceaușescu, iar cei secundari paharnicii lui. Sărăcia populației, distrugerea industriei - cel puțin a celei care nu făcea față sistemului capitalist, instaurarea oligarhiei, toate astea s-au repetat. Omul zice că e un proces natural. Să crezi că se putea face altfel e naiv.

Junimea e în floare. E plin de părerologi care au făcut școală în străinătate dar nu-și cunosc țara, nu studiază nimic, doar critică. Ăia care asociază evenimente cu persoane, pentru că dacă erau ei în locul lui Iliescu făceau treaba mai bine.

Trebuie însă să mai studiez o chestie, că naționalismul e în creștere în toată Europa, nu doar la noi. Junimiștii zic că pentru că-s oamenii proști și de-aia sau pentru că i-a păcălit pe toți Rusia, de-astea, dar astea-s chestii superficiale.

Cum spune și Zeletin în încheiere:

A, și de ce a fost trimis în obscuritate de comuniști? Păi în cartea asta îl face șterge de vreo câteva ori pe jos cu Dobrogeanu-Gherea, pe care-l consideră aproximativ tâmpit.