Theodor Paleologu - Ce ne facem cu atîția proști

Pot să te conving că asta e cea mai importantă carte a ultimului deceniu și ar trebui predată în școală

Există oameni pasionați de istorie și există oameni PASIONAȚI de istorie. În această ultimă categorie se află jurnalistul Matei Udrea (autodeclarat pasionat de istorie) pe care pasiunea l-a făcut să se dedea la fapte de-a dreptul obscene, respectiv un interviu cu Theodor Paleologu în care începutul este absolut fenomenal. Omul începe prin a-l lăuda pe Paleo direct la locuință. Paleologu explică cum Casa Paleologu în care sunt acum este diferită de Casa Paleologu din Strada Paleologu din care bunicul său Paleologu s-a mutat aici, și că cealaltă era mult mai mare și mai frumoasă.

După care următoarea preocupare a lui Udrea în acest interviu (care este, dealtfel despre situația curentă a țării) este genealogia lui Theodor Paleologu. Rafinatul intelectual îi explică pentru început că el, personal, provine din mai multe familii nobiliare, dar cum ziaristul pasionat de istorie insistă pe Paleologu “că sună bizantin” povestește cum familia lui a venit în țară cu Vodă Ipsilanti, un martir de mare calitate, dar e cumva rudă și cu Constantin Brâncoveanu prin maică-sa, alt martir important. Aici setea de istorie a lui Udrea se oprește complet și intră în subiect, fără să se întrebe măcar o secundă cine au fost domnitorii Ipsilanti și de ce te-ai lăuda că familia ta a venit în țară la furat.

Amănuntul ăsta pe care Theodor Paleologu îl repetă cam la fiecare trei interviuri îmi aduce aminte de propria genealogie. Spre deosebire de Paleologu, taică-miu n-a fost un intelectual de elită ci, în funcție de poarta pe care intra la uzină, sculer matrițer sau genist pentru că lucra la una din fabricile alea haioase din Brașov despre care se tot făceau bancuri. Principalul hobby al lui tata era trolajul, de exemplu obișnuia să spună că colegilor că seara, când se întorcea obosit de la uzină, se ducea în sufrageria apartamentului nostru comunist și cânta la pian cu coadă câte o compoziție de Rahmaninov ca să se destindă. Povestea cu amănunte cum își lua o bere Azuga sau Ciucaș, o desfăcea, o punea pe pian și mai băga o melodie două. După care se uita la interlocutor să vadă ce reacție are ăla. Mulți ani după încă am întâlnit oameni revoltați că taică-miu le povestea așa ceva, explicându-mi cum este aproape imposibil să ai pian la etajul 10, ba unii care chiar au insistat să vadă acel pian cu coadă. Evident că toată faza era un test, așa am învățat și eu să fac din când în când lucruri similare, ca să văd cu cine discut și cât de mult se iau oamenii în serios.

Ei bine, când îl aud pe Paleologu cum vorbește pe subiecte de-astea importante, am impresia, având în vedere reputația lui de intelectual, că trolează. Problema e că mi se pare că are față de prost și nu știu dacă face pe prostul sau chiar e așa.

Din fericire omul a decis să spulbere orice îndoieli și a publicat o carte exact pe acest subiect, al prostiei, intitulată “Ce ne facem cu atâția proști?”. Iar eu am decis să sparg banii de la subscriberi și s-o citesc, ca să-i informez și pe ei ce au de făcut în caz că dau de proști.

Omul a ținut o conferință de 4 ore (cu pauză de cafea) pentru oamenii pasionați de creativitate

Atenție la fudulie

Paleologu începe cartea explicând de ce folosește grafia cu î din i și nu asta pe care o folosim mai toți ceilalți. Explicația lui e că regulile Academiei Române nu sunt chiar precum Codul Rutier și, în plus, filologic are mai mult sens varianta lui. În citatele pe care le voi da voi folosi grafia cu “â” din “a”, nu din motive academice sau științifice, ci pentru că așa m-am obișnuit și oricum rescriu pasaje din cartea fizică, nu le pot lua copy/pasta să le trântesc aici. În rest am păstrat gramatica originală a textului autorului, fiecare virgulă și ghilimea.

Un prim element al prostiei este, în viziunea naratorului, ego-ul, fudulia, amorul de sine sau narcisismul. Acesta atrage atenția că există oameni proști care au o anumită smerenie și umilință, care-i face să se salveze un pic din prostie. Pentru că el crede că răutatea merge mână-n mână cu prostia.

În măsură în care conștientizează limitele lor, fără a-i detesta pe cei mai deștepți decât ei, nici nu sunt chiar așa de proști. Ba chiar, dimpotrivă, inteligența inimii îi poate mântui. Bunătatea funcționează în cazul lor ca un antidot al prostiei. Asemenea oameni sunt atât de rari încât trebuie priviți cu respect și, eventual, cu admirație. Mult mai frecventă și larg răspândită este ignoranța resentimentară, care disprețuiește cultura, educația și știința de carte.

E important de menționat că această componentă “resentimentară” a prostiei se referă doar la disprețul cu privire la cele trei elemente. Pentru că altfel Paleologu menționează de vreo trei ori într-o carte de 150 de pagini cu font mare sintagma “intelectualii lui Băsescu” și cum toți cei care o folosesc sunt proști. Asta pentru că și el face parte din acei intelectuali, iar asocierea îl deranjează.

Acuma, partea cu fudulia e la începutul cărții, iar la finalul cărții avem următoarele fragmente narate de Paleologu despre Paleologu însuși:

Pe când aveam mai puțin de un an, a venit în vizită la noi Tușchi Logadi, fiica lui Caragiale și mama unui prieten din copilărie al tatălui meu, Șușu Caragiale. Oamenii mari stăteau de vorbă în “sufragerie” - de fapt, o încăpere multifuncțională, ca într-un apartament de trei camere - , iar pe mine mă lăsaseră în “dormitorul” părinților - tot multifuncțional și el. Eu însă învățasem să deplasez pătuțul prin mișcări repetate ale bazinului, așa că s-au trezit cu mine în “sufragerie”, iar fiica lui Caragiale m-a declarat “genial”, cum fac toate doamnele în vârstă când le cade cu tronc câte un țânc simpatic. Și cred că eram tare simpatic, pentru că multe doamne în vârstă mi-au rezervat același tratament. Dar eu pe Coana Tușchi mi-o amintesc. Vă dați seama? Fiica lui Caragiale! Am văzut în asta un semn al unei relații privilegiate cu spiritul lui Nenea Iancu, pentru care am dezvoltat o pasiune precoce.

Să reținem aspectul cu memoria teribilă a lui Paleologu, care ține minte persoane de pe vremea când nici nu avea un an, dar nu ține minte că un paragraf mai înainte părinții i-au povestit asta, dar și partea cu Caragiale. Aia va fi importantă mai târziu. Naratorul era precoce, după cum povestește și în alte părți din acest capitol final intitulat “Soluția Paleologu”.

Până și imnul de stat - “Trei culori cunosc pe lume” - mi se părea complet stupid, fără a mai vorbi de cântecele și poeziile patriotice pe care le învățam la grădiniță, unde am luat un prim contact cu prostia organizată și instituționalizată: activități inepte, jocuri insipide, șoimii patriei, Moș Gerilă. M-am refugiat într-o muțenie totală, așa că deșteapta de Tante Gerda, educatoarea noastră, le-a spus părinților că nu mă vede mergând la școală decât până în clasa a treia. Din fericire, nici unul dintre ei nu a luat-o în serios și privirea lor asupra mea nu s-a schimbat cu o iotă, dimpotrivă, au înțeles că practicam în felul meu rezistența la prostie.

Acest episod complicat a înfrânat precocitatea naratorului, care spune că s-a apucat de citit abia pe la 7-8 ani, direct cu Caragiale.

Primul autor, pentru care am dezvoltat o pasiune devorantă, a fost Caragiale și mi-am însușit astfel un imens rezervor de citate pentru a face față în orice situație proștilor din toate domeniile.

Spune că citatul din Caragiale este un element esențial al soluției Paleologu împotriva prostiei. Și că tot Caragiale l-a apropiat de Șerban Cioculescu “mare specialist în materie și bunicul surorii mele” și l-a făcut să avanseze intelectual foarte rapid. Din fericire Paleologu ne explică imediat care-i faza cu Cioculescu, să nu cumva să credem că omul era fizician, fiind specializat în materie.

Puțin mai târziu, pe la vreo 11 ani, am citit savuroasele Aforisme asupra înțelepciunii de viață ale lui Schopenhauer, adnotate de Șerban Cioculescu și apoi o parte din dialogurile lui Platon.

Limbajul prostiei

Naratorul Paleologu ne spune că și limbajul poate fi un semn de detectare a prostiei.

Doar ce este propriu omului poate fi afectat de prostie - gândirea și limbajul, ele fiind alminteri indisociabile. Tot Flaubert remarca: “On est imbecile par les mots”. Și iarăși are mare dreptate: prostia intrisecă limbajului ține de exprimări stereotipe, formule găunoase, clișee lingvistice, ticuri verbale, cuvinte la modă, vorbe de clacă fraze care se tot repetă. Din snobism mimetic, unii compatrioți au adoptat o păsărească de import, împănată până la refuz cu “vibe”, “call”, “gap”, “feeling”, “inshight”, “mindset”, “trigger” etc. Dar și refuzul obstinat al oricăror cuvinte și expresii noi dovedește rigiditatea mentală a celor care taxează cu un aer pedant: “Nu așa se spune în limba română”. De ce nu? - atâta vreme cât nu există un echivalent în limba română și neologismele respective sunt compatibile cu spiritul ei.

Totuși, naratorul nu ne spune cam care ar fi echivalentele în română ale acelor cuvinte date exemplu, dar pe parcursul cărții folosește cam la fiecare două paragrafe o expresie în franceză, foarte ușor traductibilă în română pentru că mon poule, orice sună mai intelectual în franceză.

Îl deranjează că proștii nu au proprietatea termenilor, îl invocă în ajutorul său pe Socrate care “punea întrebări despre noțiuni pe care oamenii le foloseau fără să știe cu adevărat ce înseamnă”, apoi spune:

Ce nu înțelege multă lume e că orice cuvânt cât de cât important are mai multe sensuri. Fixismul lexical ține de lenea minții, de incapacitatea de a gestiona polisemia și a problematiza concepte. Așa se explică reacțiile pavloviene la câte un cuvânt, amplificate de graba de a trage concluzii.

Ceea ce e foarte fain, că în capitolul ăla de final, cu “Soluția Paleologu” are o întreagă perorație pe un cuvânt anume: epigon.

Oricine provine dintr-o familie cu oarecare tradiție, oricine are în spate o moștenire este detestat din principiu: “Dacă n-ar fi fost tac-tu, ai fi un nimeni”, “Tac-tu te-a ținut la studii”, “Ești un zero, un epigon”. Nu știu acești rudimentari că epigonos vine de la epi (după) și gonos (născut) și înseamnă, așadar, “născut după”, adică “moștenitor”. Există în mitologia greacă și un Război al Epigonilor în frunte cu Diomede, unul din cei mai grozavi eroi din Iliada. Epigon este prin forța lucrurilor oricine are măcar un predecesor mai răsărit în familie, darămite cineva care descinde dintr-o dinastie de intelectuali și oameni politici.

Partea asta m-a întristat, că eu am un bunic pe care l-au băgat în pușcărie și Antonescu și comuniștii pentru că nu era de acord cu ei, dar nefiind intelectual sau om politic, nu e suficient de răsărit să mă consider epigonul lui. Plus polisemia, că epigon poate avea și conotația aia peiorativă “urmaș mai fraier al marelui om care a fost strămoșul tău”, sau așa credeam până acum. Rudimentarii de nimic nu știu că epigon e ceva de bine, nu înseamnă limbric, asta-i concluzia, știi ce zic?

Continuând însă cu “lenea minții”, naratorul Paleologu îl aduce în discuție pe însuși Eminescu, you know, ăla de la care avem sensul peiorativ al cuvântului epigon.

Asta se întâmplă și în cazul ironiei, al umorului și al figurilor de stil, pe care proștii nu le percep ca atare. Ei iau metaforele ad litteram, după cum observa Eminescu într-o însemnare din manuscrise, dar remarca sa este valabilă pentru toate figurile de stil.

Fratele meu întru Cristos, nu te mint, nu-ți vine a crede ce pasaj apare câteva pagini mai încolo, așa că o să-l dau cu poză.

Deci io până acum am crezut că atunci când cineva te invită trivial la un sex oral sau anal face o figură de stil - un exercițiu retoric. Nu iei așa ceva ad litteram. Aparent nu, este “simptomul unei grave perturbări psihice”.

Iar pasajul ăsta n-ar avea farmec dacă nu aș adăuga ceva din capitolul final, o poveste cu taică-su pe care el o spune cu afecțiune și admirație. Fii atent aici, fii foarte atent:

Într-o zi, la Paris, ne-am dus în vizită la cineastul Paul Barbăneagră, un om minunat, inteligent și generos, dar care suferea de o marotă periculoasă: era guenonist. Îl citise pe Rene Guenon din scoarță-n scoarță și “intrase la idee”, dăduse în “fandacsie” - și dă-i și trage-i cu kali yuga, cu criza lumii moderne, cu decadența Occidentului, cu spiritualitatea Orientului, și India-n sus, și India-n jos. După o foarte agreabilă seară petrecută împreună, când să ieșim pe ușă, tata s-a oprit în prag și i-a spus: “Știi ce? Mă piș pe India!” A rămas bietul Barbăneagră estomacat. N-a știut ce să mai zică. Avea un imens respect pentru tata și cred că pe undeva i-a prins bine.

Eu am o bănuială ce a zis ăla în gând, și anume că tac-su lui Paleologu e un muist, care e un cuvânt cu polisemie și el. Nu vreau să-l invoc iar pe taică-miu, care a fost în principiu un golan, dar nu l-am auzit niciodată făcând un gest similar. Nu spui așa ceva când ești musafir, câcat. Plus, tu nu spui așa ceva despre oamenii care fac referințe la urinare, că ar avea “grave perturbări psihice”. Asta e o treabă care ține mai puțin de inteligență și mai mult de educație, dar știi cum e, educația se face în familie. Nu ești de acord ce zice gazda că tot o dă cu India, mai bei un păhărel de vișinată, te ridici, îi spui “Hare Krishna ție și familiei tale” și te cari, mon poule de paysanne borât.

A, și că tot zicea că blochează pe ăia cu care nu poate purta un dialog.

Ce-a priceput Paleologu din Socrate

Există un moment în carte în care ni se spune că “marea vulnerabilitate a democrației o constituie prostia, de care nu scapă nici o ființă bipedă fără pene”, un lucru care ar trebui să ne îngrijoreze și pe noi, dar și pe canguri.

Naratorul Paleologu are o pasiune specială pentru Socrate și o părere foarte specifică. Acea părere e că Socrate a fost omorât pentru că atenienii aveau ură pe intelectuali, și Socrate asta era, gen, un intelectual. Pe vremea când mai umblam pe Facebook am văzut o tiradă de-asta de-a lui, cum prostimea a ieșit cu furci și topoare împotriva intelectualilor, și asta înseamnă că riscă să sfârșească toți - inclusiv el - ca Socrate, adică auto-omorâți din obligație. Și i-am atras atenția că Socrate era tocmai împotriva genului de intelectual care, cum să zic, făcea cursuri pe bani și relativizau morala de la om la om, știi, cam cum dacă unul zice că se pișă pă părerea ta e bolnav psihic, dar dacă o zice intelectualul de tac-tu, e semn de parrhesia. Și mi-a dat block la faza asta.

Nu știam, dar el crede sincer că Socrate cumva apăra sofiștii.

Cele trei tipuri și manifestări ale prostiei, pe care Socrate le combătuse toată viața: conformismul, prejudecățile, lenea minții, invidia, răutatea, ura față de “intelectuali” - față de “sofiști”, în limbajul epocii.

Nu știu, poate trebuie să mai recitești dialogurile alea pe care le-ai citit la 11 ani, că poate atunci aveai mintea în ceață de la o supradoză de bomboane Cibo, dar Socrate a încercat mereu să se delimiteze de sofiști.

În interpretarea lui, făcută în capitolul “Soluția lui Socrate”, cumva ăsta se lupta împotriva prostiei maselor, nu a colegilor care se pretindeau intelectuali. Dar înțeleg de ce e forțat să ia poziția asta, nu poți chema oamenii la curs să le explici cum Socrate avea o părere proastă exact despre oamenii care iau bani pentru “înțelepciune”, fac relativizare morală și pun mai mult preț pe retorică decât pe adevărul spuselor lor. Dar, pe de altă parte, dacă ai citit și tu dialogurile lui Palton pe la 11 ani, n-ai de ce să mergi la cursurile alea, deci cumva e OK.

A, și naratorul Paleologu tot menționează “cele trei tipuri și manifestări ale prostiei”, dar nu le-a definit nicăieri exact, variază de la capitol la capitol, de la paragraf la paragraf sau chiar de la frază la frază. Lui Socrate nu i-ar fi plăcut asta.

O altă interpretare dubioasă apare în capitolul “Soluția cinică” în care ni-l dă ca exemplu pe celebrul boschetar Diogene. Care e mișto ca și concept filozofic, dar în realitate era doar un boschetar nebun, cu păreri similare cu cele ale boschetarilor din zilele noastre.

Xenofon reproduce în Amintirile despre Socrate faimosul apolog al lui Prodicos: ajuns la o încrucișare de drumuri, Heracle a fost întâmpinat de două femei - Kakia (Viciul) și Arete (Virtutea). Prima promitea o viață de lux, confort și plăceri. A doua, efort, autodepășire și luptă. Pe aceasta din urmă a ales-o Heracle și la fel a făcut și Diogene. Dacă viața creștină constă în imitatio Christi, viața cinică e imitatio Herculi.

El își bazează această stranie interpretare pe faptul că alde Diogene “combătea prostia, impostura, necinstea, ipocrizia, conformismul și prejudecățile”. N-o să te surprindă ce aspect din virtuțile astea menționează Paleologu.

Altcândva, un bogătan parvenit a vrut să-l impresioneze cu luxul din casa lui și el l-a scuipat în față, zicând: “Iartă-mă, n-am văzut nici o scuipătoare și n-am găsit un loc mai potrivit în care să scuip”. Ce n-am da să-i putem trata în același mod pe proștii, parveniții, ticăloșii, îngâmfații și nemernicii pe care-i întâlnim la tot pasul?

Pasajul ăsta e după unul în care povestește cum Diogene - boschetarul, fiind la un banchet, s-a pișat pe un os pe care i l-a aruncat cineva. Pare foarte mult o fantezie revanșardă a unuia care lua capace după ceafă fizic și verbal în școală.

Să zici că Diogene e imitatio Herculi, care a a înțeles din virtute partea în care bagă osul la muncă, poate chiar 12 munci, și nu se pișă pe el sau scuipă gazdele e o perspectivă foarte specială, ca să folosesc eufemismul popular pentru “retardat”.

Soluțiile anti-proști ale lui Paleologu

Deja ne-am prins, da, că pentru a combate asaltul prostiei, Paleologu oferă o serie de soluții bazate pe părerile unor gânditori străvechi și inteligenți.

Exact cum promite pe copertă

Avem soluția socratică, pe care o prezintă raportat la ce a înțeles el din Socrate, destul de incoerent, sau cea cinică, în care ne povestește de Diogene ca și cum ar fi un exemplu de urmat, moral vorbind, nu neapărat ca și comportament social. Ajunge și la stoici, și începe, logic, cu Marcus Aurelius și principiile lui de viață, care spun să te pregătești de dimineață să te întâlnești un indiscret, un ingrat, un obraznic, un intrigant, un invidios, un egoist.

După care trage concluzia imediată.

“Toate acestea li se întâmplă din necunoașterea celor bune și celor rele”, adică din prostie.

După care mai bagă un pasaj din M.A., în care ăla e foarte chill pe subiectul ignoranței.

Eu, în schimb, care am înțeles că natura binelui este frumusețea morală și că cea a răului este urâțenia morală și că natura celui care greșește e înrudită cu mine, nu numai prin sângele și sămânța sa, ci și prin rațiune și participarea la divin, nu pot suferit vreun neajuns de la vreunul dintre ei, căci nimeni nu mă poate urâți moral, iar eu nu mă pot mânia pe unul înrudit cu mine, nici nu-l pot urî. Căci ne-am născut pentru a ne ajuta unii pe alții, precum picioarele, mâinile, pleoapele și dinții. Așadar a acționa unii împotriva altora este împotriva naturii, iar a te mânia și a-l detesta pe un semene înseamnă a-l trata ca pe un adversar.

Mega-important pasajul ăsta, chiar și naratorul o spune. După care începe să o ia imediat cu proștii, fir-ar ei să fie de proști, cum ne asaltează proștii dracului. Nu lasă o pagină să respire mesajul calm al lui Aurelius că Paleologu e imediat vigilent la adresa lor.

Asta nu înseamnă că trebuie să-i lăsăm să ni se urce-n cap. Dacă e nevoie, îi punem la punct cu fermitate, dar fără să ne pierdem calmul și nici timpul.

Cam pe-aici am început să-mi dau seama că naratorul nu tratează chestiunea asta ca un concept social-filozofic, ci ca un taximetrist de-ăla care a avut o firmă, a fost director, dar a dat faliment și urăște proștii. Vede proști peste tot, cine nu e de acord cu el e prost, tot ce se întâmplă pe lume e că sunt prea mulți proști și lumea e prea proastă.

Câteva pagini mai încolo deja pune decăderea Republicii Romane pe seama proștilor, că omul se ambalează foarte rapid.

Care-i însă legătura cu tema noastră - ce ne facem cu atâția proști? Păi, dacă n-ar fi fost atâția proști, animale de pradă precum Marcus Antonius, Octavian și Lepidus n-ar fi putut suprima libertățile republicane și instaura sângerosul lor triumvirat. Shakespeare a surprins perfect fenomenul în Julius Caesar, în faimoasa scenă a discursului demagogic și manipulator prin care Marcus Antonius a întors de partea sa mulțimea de gură-cască și nătărăi adunați în forum.

Reducționismul ăsta mă doare la bilă, și eu nici măcar nu-s genul ăla de inginer pasionat de istoria Imperiului Roman. Căderea Republicii Romane e o chestie complexă, influențată de o grămadă de factori economici, sociali și militari, prostia e cumva a optișpea problemă acolo. Și să-i faci pe ăia adunați în piață niște nătărăi și gură-cască denotă un dispreț teribil. A, și discursul lui Marcus Antonius e așa pentru că efect dramatic, pentru că Shakespeare era un dramaturg, nu un istoric, dar ajungem și la partea aia în care Paleologul nu pricepe arta sau comedia.

De fapt, știi ceva? Hai s-o facem chiar acum.

Theodor Paleologu e imun la umor și în general la artă

De vreo câteva ori în carte naratorul Paleologu spune că oamenii proști nu sunt receptivi la umor. Are un capitol numit “Soluția râsului”. În ăla încearcă să explice cum “proștii au oroare de râs cum are dracul de tămâie” și că râsul este “cea mai eficientă armă împotriva prostiei”. După care te lovește cu analiza asta:

Toate acestea au legătură cu Norii lui Aristofan, unde personajul Socrate propune elevilor săi lecții de fizică, în care Vârtejul înlocuiește zeii, și de retorică, prin care să facă să triumfe Raționamentul Nedrept asupra Raționamentului Drept. În realitate, Socrate era complet străin de asemenea preocupări intelectuale și activități didactice. Să nu fi știut asta Aristofan? Să fi vrut să-l denigreze? În Banchetul, Platon ni-i arată pe cei doi discutând amical și bând până la ziuă. Tind să cred mai degrabă că Aristofan s-a servit de numele lui Socrate tocmai pentru că era total neverosimil ca el să susțină asemenea idei și să ofere astfel de cursuri, ca și cum, de pildă ar apărea într-o comedie Andrei Pleșu sau Horia-Roman Patapievici propunând retreaturi de theta healing și vorbind în favoarea neomarxismului., a ecofeminismului și a corectitudinii politice. E adevărat că mulți imbecili cred că ei sunt “neomarxiști”, “progresiști”, “soroșiști”.

Ce mă fascinează aici nu este neapărat partea în care Paleologu încearcă să se prindă la o schemă de dumă veche de vreo două milenii jumate, aia în care-l faci pe un personaj celebru să facă ceva neobișnuit pentru el, să zicem Patapievici în secret participă la turnee underground de MMA și e respectat acolo, ci absența totală a spiritului ludic în el. Adică poznaș. Adică hahaha, ce haios ar fi să joace Pleșu în Shrek, dar în loc Donkey să vină unul de la Dilema și să-i tot ceară un editorial. Sau honhonhon, că Paleologu râde în franțuzește.

Dar asta e un fleac, omul nu pricepe nici Caragiale, spiritul său călăuzitor de când avea sub un an și levita prin casă.

Același mecanism al mimetismului periferic funcționează de minune și în O scrisoare pierdută, însă la un nivel mai ridicat, cel al elitelor provinciale are îi imită pe marii politicieni liberali de la centru: Nae Cațavencu reprezintă aripa radicală a Partidului Național Liberal (Dimitrie Brătianu, C. A. Rosetti), Farfuridi, pe cea mai conservatoare (Dimitrie Sturza, Gheorghe Vernescu), Tahanache și Dandanache, pe cea moderată și pragmatică (Ion Brătianu, Kogălniceanu). Sigur, și în parlament se țineau discursuri găunoase, așa cum arată Maiorescu în magistralul său articol Oratori, retori și limbuți. Limbuții din provincie, Farfuridi și Cațavencu îi copiază atât cât se pricep pe cei de la București.

Trecem peste analfabetismul politic strident în privința liberalilor, mergem la esență. Caragiale nu-i considera pe ăia doar imitatori și nici măcar nu-i disprețuia, simți în textul piesei că îi simpatizează un pic, e complice, e un fel de “niște manțogari de-ai noștri, ăștia sunt, ăștia suntem”. Și nici unul de-acolo nu pare prost, mai degrabă șmenar. Toți au agendă și intenție. Piesa nu este despre niște de-ăștia de provincie care imită prostește pe ăia de la București, este o comedie de situație, despre matrapazlâncuri politice provinciale. Există chiar un element important în intrigă în care aranjamentele lor locale sunt tulburate de ăia de la București. Caragiale se distra, Paleologu trage concluzii deprimante gen “uite ce proști sunt ăștia”. E complet lipsit de poftă de dumă și haz. Cred că în capul lui îl vede pe Caragiale ca un fel de procuror împotriva nației, ceva mega-trist, și mai are niște exemple în carte pe domeniul ăsta. E destul de vizibil că a citit o analiză pe text a unuia la fel de serios și încruntat ca el, care probabil avea la rândul lui niște meciuri cu liberalii. Și mă tot gândesc că nepoata lui Caragiale a zis la mișto că e genial, și ăsta nu s-a prins nici acuma.

După ce analizează mai multe scrieri de-ale lui Caragiale care “prezintă o galerie întreagă de proști”, că doar în cheia asta poate gândi, spune o chestie halucinantă.

Dacă ar reveni azi în România, chiar ar spune fraza ce i se atribuie în mod eronat: “V-am lăsat proști și v-am regăsit și mai proști”.

Atâta doar că fraza aia i se atribuie eronat lui Brâncuși, dar el s-a gândit să-l apere pe Caragiale despre care nu știe aproape nimic, iar editorul era atât de emoționat la ideea că citește în premieră un volum al mareului Paleologu că nu a avut curajul să modifice această capodoperă. (Cartea are trei editori, un redactor și un corector. Cinci oameni, au citit-o, unul n-a zis pâs, inclusiv că n-ar avea logică să spună Caragiale așa ceva, că Caragiale n-avea limbajul ăsta. Sau, cel mai probabil, editorii n-au citit cartea, e un obicei întâlnit frecvent în ultima vreme.)

Seriozitatea lui Paleologu atinge apogeul când se apucă să analizeze chestii de la Lucian din Samosata, unde se vede ce tip de abordare are față de artă.

Să începem cu Alexandru sau falsul profet, pentru că statuia zeului Glycon reprezintă mândria muzeului de istorie și arheologie din Constanța, semn că și în vremea înțelepților împărați Antonius Pius și Marcus Aurelius locuitorii de pe aceste meleaguri erau perfect sincronizați cu marile tâmpenii din vastul Imperiu Roman. După o tinerețe de playboy mercantil și small time crook, Alexandru din Abonotichos, minuscul oraș din Paflagonia, s-a decis să joace tare: să inventeze un zeu, să creeze un cult, să stabilească un oracol, să devină guru. Și așa i-a venit ideea genială de a fabrica splendida zeitate cu corp de șarpe, cap de om și păr bogat, pe care o admirăm și astăzi. I-a făcut statuie, a așezat-o într-un sanctuar, a înscenat miracole, a câștigat adepți, le-a prezis viitorul, le-a oferit leacuri și sfaturi. În scurtă vreme bussinesul a ajuns înfloritor, iar Alexandru a dobândit avere, influență, prestigiu și putere. Dispunea de o vastă rețea de informatori, sponsori și susținători. Și să nu credeți că-i păcălea doar pe mocofanii din micile orașe ale Asiei. Avea sucursale și-n marile orașe, ba chiar și la Roma i se dusese buhul. Rețeta funcționează de minune și-n zilele noastre…

Pentru început, poți spune gagicar, curvar sau chiar și amorez în serie în loc de playboy, mic escroc, cartofor sau bișnițar, în loc de small time crook și afacere, în loc de bussines, dar asta doar dacă ți-ai îmbogățit cultura cu niște romane polițiste măcar de la Ellery Queen, că alea s-au tradus și pe la noi și costă cam trei lei bucata prin anticariate. Apoi, pentru cine nu știe, Lucian nu era nici el procuror, el scria cu haz, chiar simți că îl admiră pe Alexandru pentru cât de escroc simpatic este, nu “oau, ce proastă e lumea”.

Dar cel mai interesant aspect al escrocheriei lui Alexandru și al zeității Glykon e că avem un credincios contemporan care se închină la el, care a înțeles perfect gluma: Alan Moore. Moore a înțeles mult mai bine spiritul poveștii când a declarat că se închină lui Glycon. El a sesizat latura haotică, trickster, postmodernă a întregii istorii: Glycon este o divinitate fictivă, creată conștient ca înșelătorie — și totuși funcționează. Moore o ia ca pe o lecție de magică haotică: zeii sunt ficțiuni pe care le putem crea și folosi. Închinarea la Glycon e un gest ironic și profund artistic – recunoaște puterea ficțiunii și a credinței construite. Moore consideră chestia asta haioasă, ca și Lucian. Paleologu o folosește ca luptă împotriva prostiei.

Zeitatea de bază a lui Alan Moore

Efectiv e genul de om care-ți povestește un bancul cu vânătorul care se tot ducea în pădure și era violat de urs și la final îți spune: pentru că vânătorul era prost, lumea e proastă, dar ursul era mai deștept și a înțeles.

Narațiunea continuă superb, pentru că nici două pagini mai încolo scrie asta:

Acum, când nu numai că lumea nu citește, dar nici măcar nu se mai preface că citește, bibliomanul ignorant trebuie privit ca o rara avis și tratat cu respect, indulgență și tandrețe: el totuși cumpără cărți, chiar cărți rare și scumpe, citește, deși nu pricepe ce citește, sau cel puțin pretinde că citește, mândru că poate menționa autori, titluri, date, teorii. Dacă n-ar avea decât această naivă vanitate, l-aș plasa în categoria proștilor benigni sau de-a dreptul pozitivi.

Spune asta și dup-aia iar se apucă să analizeze comedia dintr-o scriere a lui Lucian. O pun aici, că e important să vezi ce-a înțeles omul.

Poate cea mai comică dintre scrierile lui Lucian este Banchetul sau lapiții. De ce banchetul? Pentru că, de la Palton și Xenofon, exista în Antichitate o întreagă tradiție literară a banchetului filosofic. Și de ce lapiții? Pentru că la banchetul de nuntă a lui Piritous, regele lapiților, au venit și centaurii, s-au îmbătat, au vrut să violeze mireasa și au pornit o încăierare teribilă, iar Tezeu împreună cu vechiul său prieten i-a masacrat pe mitocani. Or, filosofii din Banchetul lui Lucian, invitați tot la o nuntă, se comportă precum centaurii și sfârșesc prin a se lua la bătaie în ultima hal, deși totul începuse sub cele mai bune auspicii, căci venise câte un corifeu al fiecărei școli filosofice: un stoic (Zenotimos), un epicurian (Hermon), un aristotelician (Cleodemos), un platonician (Ion) și un cinic (Akimadas). În curând rivalitățile ies la iveală, încep atacurile reciproce și se acumulează acuzațiile de ipocrizie, impietate, adulter, homosexualitate, prostituție și aghirofilie. Dar bătălia finală izbucnește dintr-odată, când stoicul Zenotimos vrea să ia o bucată mai mare de mâncare din farfuria vecinului său de masă, epicurianul Hermon. Se formează alianțe după afinități filosofice: aristotelicianul îl susține pe epicurian și cinicul pe stoic, în vreme ce platonicianul se declară neutru. Cafteala scapă de sub control și devine generală. Mirele însuși se alege cu capul spart. Ce i-a trebuit pretinși filosofi la nuntă? Gravă eroare! Mare prostie!

Și concluzionează că toți “acești falși filosofi sunt în fond paraziți”. Băi, e fascinant omul, cât de dens este. Are capitole întregi în care explică principiile de bază ale stoicismului și epicurianismului și când ajunge la partea în care stoicul ia o bucată de mai mare de mâncare de la epicurean întreaga esență a poantei zboară pe lângă el cu Mach 10. Ăia nu-s falși filosofi, sunt filosofi beți, și Lucian îi pune la practică cu principiile lor mărețe, exact asta face, satiră. Se bat ca chiorii când trebuie să aplice alea în viața reală, that’s the whole fucking point!

Știi de ce le zice paraziți? Pentru că vine de la sitos (mâncare) și para (lângă), deci la origine e cineva care stă la masa altuia. Și dup-aia explică că trebuie să fii politicos la masă pentru că este ATÂT de vaccinat împotriva oricărei forme de umor.

Și genul ăsta de abordare nu e doar pe satiră, omul citește orice într-o cheie de-asta revanșardă. În capitolul “Soluția Flaubert” scrie, evident, despre Flaubert și cum soluția ar fi să-i crezi pe toți proști. Că asta a înțeles el din opera ăluia. Fii atent:

În Madame Bovary, prostia este ca o placă de plumb care acoperă tot, cuprinde tot, înăbușă tot. E grea, apăsătoare, sufocantă, strivitoare și, în final, ucigătoare - Emma se sinucide, Charles moare de inimă rea. Pe ea, fire sensibilă și simțitoare, o exaspera prostia - mediocră, plicticoasă, credulă - a soțului ei. O înțelegi că se sufocă de atâta mediocritate, că nu mai suportă și vrea să evadeze. Dar, fiind proastă ea însăși, hrănită cu romane siropoase, nimerește din lac în puț: și Rodolphe Boulanger, și Leon Dupuis sunt proști, dar fac pe deștepții, repetă idei luate de-a gata, îi servesc formule la modă și fraze romantice. Intelectualii locului sunt unul mai prost decât celălalt: abatele Bournisien - îngust, dogmatic, nepriceput - și Monsieur Homais - vanitos, găunos, oportunist - încarnări perfecte ale prostiei clericale și a celei “progresiste”, “științifice”.

Pentru numele lui Cristos Gornistul, ăsta a fost ministrul Culturii! Una din cele mai cunoscute expresii ale lui Flaubert este “Madame Bovary, c’est moi!”. Bine, e apocrifă, dar ideea e alta, că a fost mereu întrebat cum a putut să scrie un personaj atât de diferit de el, iar răspunsul insinuează că omul empatiza puternic cu personajul creat, că era într-un fel și el. Cam ceea ce spunea și Marcus Aurelius, bre! În principiu asta-i schema când scrii ceva literatură, nu “uiteeee, proștiii!”.

Naratorul Paleologu pare o bășică de venin gata să explodeze

Senzația pe care o ai citind cartea nu e că naratorul ar vrea să ofere soluții sau să pună în context, nu, ci că e plin de proști și uite proștii. Totul tratat cu dispreț și lipsă de empatie. Mai dau un pasaj care m-a spart, prin abordarea de bețivan frustrat la cârciuma scriitorilor (aia veche de pe bulevardul Dacia, cine știe, știe).

O altă prietenă - deșteaptă, talentată, frumoasă, strălucită, a fost crescută, dimpotrivă, în ideea că este o “prințesă”și trăiește în continuare, la peste 40 de ani, în această iluzie infantilă, considerând că i se cuvin omagiile “trubadurilor” și “cavalerilor” adunați la picioarele ei. Ce bărbați se pretează la asemenea copilării? Eviden, cei care au un singur interes, fustangii de joasă speță, dispuși să îndruge verzi și uscate pentru a-și atinge scopul. Unul dintre partenerii ei, om mediocru, dar donjuan cu vastă experiență, mi-a și spus că nu e nimic mai simplu decât să seduci femei frumoase: “E de-ajuns să fii îndrăzneț. Alții le cred inabordabile, nu le fac curte și se simt nesigure. Dacă le spui ce vor să audă, ai câștigat partida”. Finalul poveștii e ușor de intuit. Iar biata femeie a tot acumulat experiențe de acest fel cu bărbați abuzivi, de unde a tras concluzia că toți bărbații sunt la fel.

Coae, asta e scriere de nivel blogăr bătrân. Asta e o bârfă jenantă. E destul de transparent că ai vrut și tu să o combini pe tipa aia și n-ai avut curaj sau te-a refuzat. Presupunând că femeia e reală, ce crezi că va spune când vede ce-ai scris de ea în carte? Crezi că o să-i pară rău și o să sară în brațele tale moi de incel?

Tonul ăsta se întâlnește pe tot parcursul cărții.

… așa am putut cunoaște de timpuriu o varietate de proști, în frunte cu președintele blocului. Odată, vrând să fie amabil, i-a zis tatălui meu: “Am citit și eu romanele dumneavoastră”. Altă dată, la cutremurul din 1977, a explicat solemn locatarilor adunați în fața blocului: “Acum lucrează seismografele și, până nu dau rezultatele, nu se dă drumul la electricitate”. Ședințele de bloc aveau loc chiar pe palierul din fața apartamentului nostru la etajul 10 și se prea poate ca de acolo să mi se tragă alergia la ședințe, ocazii ăîn care proștii se afirmă în genere cu mult aplomb și locvacitate.

Boss, te calmezi un pic? Ăla, șeful de bloc, era și el un om, poate nu făcea asta în orele libere pe care le avea când nu muncea ca cercetător la Academia Română, a încercat să fie amabil, mon poule!, ce-i cu ura asta pe tine? Băi, poate ăia chiar urmăreau seismografele să vadă dacă nu mai vin replici ale cutremurului, te-ai gândit la asta sau doar stăteai pitit după ușă ascultând cum lumea e proastă la ședințele de bloc?

Într-o altă parte face o analiză la “Prostia omenească” a lui Creangă cu atenția unuia care, cum am mai spus, e imun la aproape orice formă de artă.

Povestea descrie o lume plină de proști, care se dovedesc însă cumsecade și recunoscători, mulțumindu-i de fiecare dată personajului principal pentru ajutorul acordat. De aceea și este o “poveste”, pentru că în realitate proștii reacționează cu ostilitate când vrei să-i scoți din prostia lor.

Tema asta este recurentă, când oferă “Soluția Creștină” începe cu vorbele lui Iisus pe cruce și interpretează “Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!” cu “Iartă-i, Doamne, că-s proști”. În viziunea lui Adam și Eva au fost izgoniți din Rai pentru că au fost proști, prostia e păcatul original. Când nu citează din cărțile pe care le-a mâncat la viața lui, raționamentele sale sunt extrem de primitive și reducționiste, mereu încărcate de ură.

Parexamplu crede că industriile de jocuri de noroc “exploatează prostia omenească” pentru că e incapabil să înțeleagă, și probabil nici n-a încercat vreodată să afle, cam care sunt mecanismele din spatele întregii povești cu jocuri de noroc. Și probabil n-are nici un prieten bogat sau inteligent care are acest viciu, că nu prea pare să aibă prieteni reali în general. Nu dă acel vibe de om cu care ai vrea să fii prieten.

Pe Ceaușescu îl consideră direct oligofren (am mai scris și aici că abordarea asta e emotivă, nu constituie raționament) iar despre guvernarea legionară spune că a fost “un triumf al oligofreniei”. Este convins că Iorga a fost asasinat din cauza urii pentru intelectuali, fără să calculeze că prietenul lui tac-su, Noica, era și el considerat un pic de intelectual. Sau Cioran. Pentru că legionarii aveau ură selectivă față de intelectuali, n-are nici cea mai mică idee cam care este contribuția lui Iorga la escaladarea situației, pentru că intelectualii sunt ființe pure, ubermenschi.

Dar nimic nu dezvăluie mai bine nivelul intelectual al naratorului Paleologu decât părerea lui despre Junime și junimism.

Junimismul a fost un formidabil curent antiprostie și niciodată n-a mai existat de atunci încoace ceva comparabil în istoria acestei nații. Erau, de bună seamă, oameni de o remarcabilă inteligență și în PNL, și în cealaltă tabără a Partidului Conservator. Dar gruparea junimistă și-a propus să combată în mod sistematic și programatic “formele fără fond:, vorbăria fără sens, impostura, găunoșenia, kitch-ul - adică, pe scurt, prostia.

Asta e abordare de școală generală. E suficient să citești analizele lui Ștefan Zeletin asupra Junimii, ăla explică, cu argumente, că oamenii nu doar că nu studiau cu atenție fenomenele de care vorbeau, mai trăgeau și concluziile greșite. Distruge teoria formelor fără fond, cea mai populară idee junimistă explicând clar cum formele alea “apusene” sunt o consecință normală a unui tip de evoluție economică. Și, cel mai frumos, Zeletin în 1925 îl descrie pe fanul Junimii Theodor Paleologu un secol mai târziu (teoria mea e că Ștefan Zeletin a fost adevăratul Hari Seldon).

Ei au deci în totul psihologia aristocrației medievale: ei concep civilizația ca un privilegiu al elitei sociale. Pentru popor au numai desconsiderare: istoria sa națională nu o cunosc, pentru produsele sale poetice găsesc cuvinte de deriziune. (…) Numai nevoia de lupta împotriva uzurpatorilor politici a putut face pe acești esteticieni aristocrați, apostoli ai artei impersonale, să-și înăbușe când de când neplăcerea care le-o insuflă priveliștea masselor, și să-și amintească cu suspine de «realitatea» suferinței țăranului - Stefan Zeletin - Burghezia română

Și totuși, cartea asta trebuie predată la școală

Cititorul atent a observat poate că am folosit destul de des expresia “naratorul Paleologu” chestie care m-ar pune, conform cărții lui Paleologu, în categoria aia a proștilor care nu se pot exprima pentru că n-a citit suficiente cărți. Acum va afla și care-i schepsisul.

Luată la rece, cartea asta e fenomenală. Ni-l dezvăluie pe Theodor Paleologu ca pe un impostor arogant, cu un ego fragil. Un gagiu care a notat într-un carnețel citate din multe cărți și acum se crede deștept, deși n-a înțeles mai nimic din cărțile alea. Un om măcinat de frustrări, de complexe de superioritate complet nejustificate. Un tip care n-a participat vreodată la vreo dezbatere intelectuală pentru că orice om cu o vagă cultură generală ar șterge cu el pe jos. Se ascunde în spatele erudiției, dar dacă-l scuturi bine îți dai seama că e un nimic gonflat. Despre erudiție am mai spus și-n altă parte, dacă ai erudiție te duci la farmacie și întrebi, îți dau ăia o cremă, te dai cu ea și-ți trece. Din când în când poate trebuie să repeți tratamentul, dacă faci din nou erudiție.

Avantajul lui Paleologu e că vorbește de subiecte pe care publicul general nu le abordează cu atenție. Când auzi de vodă Ipsilanti sună mișto. Are cineva timp să verifice ce fel de nobil era Paleo? Uite.

Asta e din Catagrafia oficială de toți boerii Țării Românești la 1829. Ăsta e singurul strămoș nobil dovedit al lui Theodor, să-i lăsăm pe brâncoveni și alte figuri. Știi ce ne spune informația asta? Prima, cam cu ce Ipsilanti a venit el în țară. Nu cu vodă Ipsilanti, ci mai degrabă cu Alexandru Ipsilanti, nepotul, eteristul, ăia care l-au lichidat pe Tudor Vladimirescu, da? Apoi, medelnicer, știi ce-i aia? Ei, mai ții minte ce era Luțu pe la palatul lui Gigi Becali? Cam ca aia, dar cumva mai puțin important. Aducea senvișul la pat și băutură pentru boier. Plus, observă că era cam singurul medelnicer din listă fără stare și fără loc de muncă. Un rupt în cur. Am impresia că această situație se datora și faptului că lui Alexandru Ipsilanti nu i-a ieșit schema cu accederea la tron. Cam asta e originea “boierească” a lui Paleologu, care continuă apoi printr-o dinastie de bugetari. Acuma, cum ajung bugetarii să aibă vile, nu se știe, nu e ca și cum primul roman românesc făcut vreodată n-ar fi exact despre un tip cam ca strămoșul lui Paleologu, “fără stare”. Jurnaliștii pasionați de istorie ar putea să facă acest minim efort de documentare, în loc să se ploconească direct din reflex pavlovian la auzul cuvântului “boier”.

Omul pune perle de-astea pe pagina lui oficială fără nici o urmă de ironie.

Dacă Paleologu intră în vorbă cu unul care a studiat vag filosofia, ăla se ia cu mâinile de cap. Dacă discută cu un satirist, ăla îl va privi cu milă. Dacă discută cu un absolvent de filologie care nu e complet analfabet și ăla își face cruci de cât de redus e Paleologu.

De-aia zic că trebuie studiat în școală. Iei cartea și o pui în context, uite ce scrie un om care se crede intelectual pentru că se adresează unei pături a populației la fel de deșteaptă ca și el. O frescă a începutului de secol XXI despre o pătură frustrată a societății care se crede prea inteligentă și trebuie să găsească soluții pentru a trăi sub povara acestui intelect.

DAR, ar mai putea fi ceva.

Cum spuneam și la început, nu știu neapărat dacă nu e cumva super-deștept și face pe prostul și testează în felul ăsta pe cei din jur. Dacă cumva autorul Theodor Paleologu e un tip hiperisteț și a scris o carte în care “naratorul Paleologu” se autodezvăluie publicului ca fiind un impostor. O chestie de-asta de meta-ironie. Un fel de “Conjurația imbecililor”, dar scrisă de cineva mult mai fin și mai complex intelectual. Autorul și naratorul cărții sunt două persoane diferite, știi ce zic? Cu un fin bisturiu autorul execută o critică acidă asupra imaginii intelectualului român modern. Poate chiar este atât de inteligent și educat, poate de-aia a pus și piesa lui Lucian cu șarlatanul Alexandru, făcea o paralelă cu privire la un șarlatan de tip nou, care construiește un mit al intelectualului care-i trage în piept de proști și un templu unde să vină fraierii în Casa Paleologu. În cazul ăsta ar fi cea mai bună carte românească scrisă în perioada modernă. Plus, cred că și intelectualului Theodor Paleologu i-ar place interpretarea asta, că atunci n-ar mai fi considerat de orice om care a mai citit două cărți drept un simpliot care face boomer slop pentru normies și nici nu poate sesiza cât de penibil este.

Altfel, ca ediție, prezentarea cărții e excelentă, copertă groasă, fir de-ăla de semn de carte, încă o copertă, un produs de calitate. Cam 50 de lei, pentru cine vrea să dețină personal obiectul. Eu nu-l dau, repet, mi se pare importantă cartea.