Penn Jilette - Random

Un super-ateu încearcă să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu zaruri și eșuează la final

Pe la începutul anilor ‘90 una din cele mai cool chestii era să te dai ateu, cam cum e acum să te dai foarte credincios. A fost un val întreg de atei trâmbițași, unul mai interesant ca altul, dar nu toți la fel de amuzanți. Dintre ei, singurul pe care încă-l mai urmăresc e Penn Jilette, nu pentru părerile astea, ci pentru că e foarte citit, pare foarte deștept și nu se poate opri din vorbit.

Jilette este cunoscut mai degrabă ca scamator, parte a duo-ului de mare succes Penn and Teller. El e ăla care trăncănește încontinuu, Teller e ăla care nu zice nimic, niciodată. De vreo 50 de ani fac spectacole în care au, de fiecare dată, și un număr în care explică cum este făcută scamatoria. Premiza de bază e că nu trebuie niciodată să păcălești publicul să creadă că ce s-a întâmplat este magie, ci doar un truc bine făcut. De vreo câțiva ani au și o emisiune TV, un fel de “got Talent” dar cu magicieni în care încearcă să afle cum au făcut diverși scamatori din toată lumea scamatoria respectivă. Se numește Penn&Teller Fool US. Altfel, dai de Penn&Teller peste tot, în diverse show-uri americane, în Babylon 5, în Friends, în videoclipuri Run DMC etc.

De-a lungul timpului Penn Jilette a scris mai multe cărți, unele despre scamatorii, altele despre cum Dumnezeu nu există. Ceea ce e un pic trist, pentru că dacă s-ar apuca să scrie cărți despre aventurile lui (în podcastul lui povestește de fiecare dată ceva bizar și mișto) ar avea material pentru trei Biblii. Așa că mi s-a părut interesant când a început să explice cum a scris o carte de ficțiune, bazată pe câteva experiențe personale, un fel de roman noir modern, cu o idee relativ interesantă. Și, apropo, povestea de la care a pornit (ce nu apare în carte) e cumva mult mai interesantă.

Premiza

Ideea de bază de la care pornește totul e că, în principiu, într-o societate în care toată lumea încearcă să te controleze, e util și sănătos să faci ceva aleator (random). O spune încă de la început, citând din fizicianul David Ruelle:

În viața de zi cu zi vei constata că șeful tău, iubita sau guvernul tău încearcă deseori să te manipuleze. Ei îți propun un „joc” sub forma unei alegeri în care una dintre variante pare în mod evident preferabilă. După ce ai ales acea variantă, te trezești pus în fața unui nou joc, iar foarte curând descoperi că alegerile tale rezonabile te-au adus exact în locul pe care nu ți l-ai dorit niciodată: ești prins în capcană.
Ca să eviți asta, ține minte că a acționa uneori un pic imprevizibil / haotic poate fi cea mai bună strategie. Ceea ce pierzi prin câteva alegeri suboptime, recuperezi prin faptul că îți păstrezi o libertate mult mai mare.

În povestea de față, chestie asta se aplică astfel: Avem un tânăr oarecare, Bobby Ingersoll, 20 de ani, care stă în Las Vegas și lucrează ca șofer la o firmă de-aia ce plimbă panouri publicitare prin oraș. Nu e mare lucru de capul lui, dar nu e băiat rău. Taică-su în schimb, Dave Ingersoll, e un șnapan care s-a încurcat cu un mafiot local și acum are să-i dea 2,5 milioane de dolari. Dacă nu-i dă, mafiotul e dispus să-l omoare nu doar pe el, ci întreaga lui familie. Există o logică în asta:

Fraser Ruphart nu era nici foarte prost, nici foarte bun. Știa că șansele ca Dave Ingersoll să plătească vreodată două milioane și jumătate de dolari, pe parcursul întregii lui nenorocite de vieți, erau destul de mici. Doar Dave Ingersoll ar fi pariat pe cote atât de proaste. Așa că Ruphart își dădea seama că un Dave în viață era doar cu foarte puțin mai probabil să plătească cei doi milioane și jumătate decât un Dave mort. Era ca și cum ai spera să câștigi la loto fără să cumperi bilet. Șansele îți cresc cu o cantitate imperceptibilă dacă îți cumperi biletul, dar totuși cresc.
Ce făcea un Dave mort mai valoros era publicitatea către clienții viitori că ar face bine să-și plătească datoriile. Dar pentru două milioane și jumătate de dolari, simplul fapt de a-l omorî pe nemernicul ăla nu era suficient. Pentru două milioane și jumătate de dolari băgați în treabă, Ruphart știa că trebuie să-i omori întreaga nenorocită de familie. Genul ăsta de reclamă te ține în prima poziție la plată cu toți ceilalți clienți ai tăi.

Acuma, fiul nu prea era de acord să moară pentru păcatele șnapanului de Dave, și nici fosta nevastă și nici fii-sa. Bobby încearcă disperat să facă rost de bani, ăia 2,5 milioane, în doar câteva zile. Și încearcă cam tot: împrumuturi pe la prieteni, țepe la prieteni, jefuit un restaurant de-astea. Abia adună vreo 10.000 de dolari. Se gândește să se ducă în zona nasoală din oraș, acolo unde-s dealerii de droguri, să jefuiască unul de-ăla. Printr-un fericit concurs de împrejurări reușește să pună mâna pe o geantă cu bani, o duce acasă speriat și excitat la gândul că a scăpat de belele. Doar că, chiar și cu pleașca asta, nu-s suficienți, doar vreo jumătate de milion. Deci tot riscă să fie lichidat și el și familia lui. Nici nu poate fugi, oamenii răi le-au furat permisele de conducere și pașapoartele (doar al lui a scăpat).

Dar e Vegas, așa că mai are o șansă. Să joace suma la zaruri. Și printr-o a doua șansă incredibilă, pune toți banii pe 11 și câștigă vreo 7 milioane de dolari. Gata, s-a scos, a plătit datoria, i-a cumpărat o casă maică-sii, i-a finanțat facultatea de medicină soră-sii, nu mai are nicio grijă etc.

Și-aici eroul nostru suferă o experiență mistică și decide, întrucât viața i s-a schimbat de la zaruri, să-și ducă tot restul vieții așa. Să ia toate deciziile în funcție de zaruri.

De fiecare dată când trebuia să ia o decizie care nu era imediat clară, indiferent cât de trivială sau cât de importantă era, o punea pe seama Întâmplării. Asta implica multă introspecție sufletească. Ca să trăiești în afara legii, trebuie să fii onest. Oamenii non-aleatori se puteau minți singuri și să simtă că luaseră cea mai bună decizie, că acea decizie făcea parte din cine erau ei. Dar lucrurile pe care le doreau aproape la fel de mult – și alea tot ei erau. Învinșii erau tot ei. Când decizi să mănânci mâncare indiană în loc de pizza, iei decizia aia pentru că îți dorești mâncarea indiană un pic mai mult. Dar dorința de pizza e reală și încă există acolo. Pizza face și ea parte din tine. Da, poate data viitoare ai alege pizza, poate nu. Acea alegere pentru pizza n-a avut niciodată șansa să se exprime în acel moment. A fost pur și simplu pierzătoare.

Cum șansele la zaruri nu sunt egale (statistic e mult mai probabil să dai un 7 decât un 2) există o ierarhie în alegerile astea. Înainte de fiecare alegere își făcea o listă cu opțiuni, alea care și le dorea cel mai mult le punea la 7, următoarele la 5 și 9, apoi la 4 și 10 și tot așa. Și folosește asta la mai tot ce face în viață de-acum încolo, de la ales ce să mănânce la McDonalds până la ce fel de om să fie. Parexamplu își face o listă cu opțiuni și dă cu zarul, iese că de-acum încolo trebuie să fie MAGA-republican și începe să se îmbrace ca atare (cowboy/ fan NASCAR), să se uite doar la FoxNews și să asculte doar country.

Un om normal ar pune banii rămași deoparte și ar trăi decent doar din dobândă tot restul vieții. Bobby decide să-i joace la bursă alegând tot cu zarurile și are cam același succes ca și ceilalți jucători la bursă care nu dau cu zarul, deci devine și mai bogat. Jilette spune că nici ăia care fac speculații pe bursă nu știu mai multe decât unul care dă cu zaruri, deci în acest context decizia are sens. (cu excepția congressmanilor americani, aparent ăștia se pricep foarte mult la faze cu acțiuni și pariuri pe bursă, depășind orice index de sute de ori, dar Penn nu menționează asta).

Genul ăsta de viață îl duce în tot felul de aventuri, cunoaște oameni interesanți, îi asigură viața depravată pe care și-o dorea (sex, orgii, droguri, mașini interesante - cum ar fi aia cu candelabre din Escape from New York). Pe de altă parte naște și dușmani. Ăla, mafiotul căruia i-a plătit datoria a rămas cu o ciudă pe el, pentru că și-a bătut joc dându-i banii dar și o pizza cu ananas, plus mai reușește să-și facă un dușman la fel de mafiot, pentru că încearcă să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala.

Lumea lui Penn Jilette

În reviewurile la cartea asta găsești des menționată ideea că omul descrie Las Vegasul superb și inedit. În realitate, Jilette descrie doar Las Vegasul pe care-l cunoaște din perspectiva lui de scamator cu propriul teatru acolo. Așa avem detalii despre câteva scene de-acolo, dar mai multe chestii despre Freemont Street (Vegasul pentru sărăcani) decât despre “The Strip”. Cam 25% din timp Bobby se plimbă pe Freemont Street și dă bani la animatorii de-acolo.

Tot din lumea lui, când Bobby are nevoie de un magician, îl găsește pe Puff The Magic Dragon, care este un protejee al lui Jilette și are un show destul de cretin. Dar pentru că Penn e fan, apare în carte. La fel cum apare și Johnny Thompson, un mentor al lui. Și cum e menționat Michael Goudeau, care e colegul de podcast al lui Jilette și prieten vechi.

Când omul obișnuit se gândește la Las Vegas, se gândește la David Copperfield. El nu apare aici, că nu e Las Vegasul la care se gândește omul obișnuit.

În plus, Jilette are niște obsesii ale lui, din când în când se oprește din narațiune ca să se certe cu Trump. O face și direct și indirect, menționând la un moment dat cum un scamator a fost la “The Aprentice” și Trump i-a zis că este printre cei trei oameni mai deștepți decât el, iar ăsta i-a răspuns “Înseamnă că nu cunoști prea mulți oameni deștepți”. Nu spune numele scamatorului, pentru că scamatorul era chiar Penn.

Și că veni vorba de deștepți, în carte apare și un fizician de-ăla cuantic, pe lista scurtă pentru Nobel, a cărui carieră a fost distrusă de un scandal #MeToo nedrept și cum ar avea nevoie ăla de ajutor. Cum știu lumea lui Penn, ăla pare să fie inspirat Lawrence Krauss, un prieten al autorului. În viața reală Krauss e genul de fizician și cosmolog care depunea mărturie în favoarea lui Epstein (că era prieten și cu ăla) și încerca să-l convingă pe Joe Rogan să meargă la o întâlnire după ce omul fusese deja condamnat pentru trafic de persoane. Iar personajul din carte nu pare foarte departe de asta.

Și cum ratează finalul

N-aș fi vorbit de ateism atât de mult dacă Penn n-ar fi vorbit de ateism atât de mult în această carte semi-ficțională. Tehnic vorbind, trebuia să fie un noir mișto, practic, autorul folosește aproape fiecare ocazie să explice cum toți sunt atei și trăitul pe baza întâmplării, la zaruri, este mult mai mișto. Și chiar explică la un moment dat ce senzație faină e aia când joci la noroc, și mi-a plăcut mult explicația asta, probabil cei care au căzut în patima pariurilor o înțeleg și mai bine decât mine.

Ursulețul Pooh simțea că cel mai bun sentiment din lume nu era să mănânce miere – ăla era al doilea cel mai bun sentiment din lume. Cel mai bun moment din lume era chiar înainte ca Pooh să știe dacă o să primească miere sau nu. Pooh nu știa cum se numește acel sentiment mai bun. Ei bine, Pooh, acel sentiment misterios stă la baza oricărui joc de noroc. Momentul minunat chiar înainte de a câștiga sau a pierde. Jocul de noroc ia posibilitatea de a mânca miere și o prelungește cât timp zarurile se rostogolesc, cărțile sunt împărțite sau roata încă se învârte. Ai ocazia să trăiești pe deplin atât câștigul, cât și pierderea în acel moment delicios. Simți toate posibilitățile vieții cât timp zarurile se rostogolesc. Dar eu nu trebuie să joc jocul altcuiva. Viața mea e jocul meu. Eu simt întotdeauna toate posibilitățile. Pooh nu știa cum se numește asta. A. A. Milne nu știa cum se numește asta. Eu știu. Se numește Random.

Problema e că după ce tot predică din amvon stilul ăsta de viață, după ce eroul principal încearcă să-și rezolve toate problemele alegând zaruri, lucrurile se repară de la sine. Finalul nu e “random” e fericit, în ciuda acțiunilor personajului. Știi cum scapă de adversarii lui? Unul moare de Covid, altul fuge din Las Vegas și gata. Toate astea se petrec în câteva zile, fără ca Bobby să aibă vreo influență asupra lor. Deus Ex. Până și Penn pune la finalul unui capitol “Deus ex Virus”. Scapă și gata.

Bobby e prezentat mereu ca un om cu intenții bune, chiar dacă e un pic degenerat. Pe tot parcursul cărții are noroc de parcă calcă în căcat din metru în metru. Și la final, fiind un om bun, e salvat, din nou, de soartă. Faza cu zarurile e doar la mijloc între două felii de “o forță supranaturală care-l protejează până la imunitate aproape absolută”.

Păcat, că ideea era promițătoare. Dar trebuia să meargă cu ea până la capăt. Când joci la zaruri nu toate rezultatele sunt bune. Iar mie îmi place în continuare de Penn. A fost atât de aproape… meh, poate tura viitoare.