Yanis Varoufakis - Technofeudalism

Suntem la răspântia dintre viitorul din Matrix și viitorul din Star Trek

Mi-e greu să înțeleg cum un om care trăiește într-una din cele mai frumoase țări din lume este atât de pesimist. Adică, una e să stai la Marea Neagră, care e numită așa din motive obiective, că e foarte urâtă, alta e să bei în fiecare dimineață cu ochii azurul ăla superb al mării Egee. Probabil pentru că e socialist, marxist de-a dreptul, și ăia în general sunt triști.

Cartea este un fel de dialog pe care Yanis îl poartă cu tatăl său, de asemenea socialist, despre cum a murit capitalismul, chestie pe care amândoi și-o doreau, și cum cum asta nu e neapărat un lucru bun, că a fost înlocuit cu ceva mult mai nasol.

Varoufakis începe cu o mică istorie a capitalismului, ca să ne pună un pic în temă. Aparent, capitalismul a dus-o bine merci o perioadă, ne-a adus dezvoltarea pe care o resimțim cu toții. Apoi am avut parte de al doilea război mondial, perioadă în care mai toată lumea a îmbrățișat principiile planificării sovietice. Da, inclusiv Statele Unite.

Imediat după ce bombardamentul japonez de la Pearl Harbor a adus Statele Unite în Al Doilea Război Mondial, guvernul american a început să imite… modelul sovietic. Acesta le-a spus proprietarilor de fabrici cât să producă și conform căror specificații, de la portavioane la alimente procesate. A angajat chiar și un „țar al prețurilor” – economistul John Kenneth Galbraith – al cărui rol, literalmente, era să decidă prețul tuturor lucrurilor, pentru a preveni inflația și a asigura o tranziție economică lină de la timp de război la timp de pace. Nu este o exagerare să spunem că capitalismul american a fost condus conform principiilor de planificare sovietice, cu excepția importantă că fabricile rețelei au rămas în proprietate privată a marilor întreprinderi.

Deși pare nasol, chestia asta a convenit oarecum “capitaliștilor”:

Sub președintele Roosevelt, acordul guvernului american cu marile întreprinderi era simplu: acestea urmau să producă ceea ce era necesar pentru a câștiga războiul și, în schimb, statul le-ar răsplăti cu patru daruri incredibile. În primul rând, vânzări garantate de stat, ceea ce se traducea prin profituri garantate de stat. În al doilea rând, libertate de la concurență, deoarece prețurile erau fixate de guvern. În al treilea rând, cercetare științifică masivă finanțată de guvern (de exemplu, Proiectul Manhattan, propulsia cu reacție), care le-a oferit marilor întreprinderi noi inovații minunate și un grup de personal științific foarte calificat din care să recruteze în timpul și după război. Și în al patrulea rând, o aură patriotică care să le ajute să spele duhoarea lăcomiei corporative care li se lipise după prăbușirea din 1929 și să le transforme în întreprinderi eroice care au ajutat America să câștige războiul.

Informația asta ne e utilă cumva și în contextul actual, în care mai toată lumea vorbește despre cum Rusia a trecut pe modul “economie de război”, dar nu menționează că asta are și niște avantaje și s-ar putea ca ălora de-acolo să le convingă asta. Hei, la americani a fost un succes:

Experimentul economiei de război a fost un succes de marcă. Producția s-a cvadruplat în mai puțin de cinci ani. Inflația a fost ținută sub control, spre deosebire de ceea ce se întâmplase în timpul războiului mondial anterior. Șomajul a dispărut și a fost menținut la distanță chiar și după ce soldații, marinarii și aviatorii s-au întors de pe front. Pentru marile întreprinderi, a fost un vis devenit realitate care le-a compensat generos pentru supunerea finanțelor mari planurilor și restricțiilor guvernamentale.

Dar, pe lângă asta, sistemul a asigurat și o încârligare mai intensă între guvern și Big Bussines, chestie care continuă și azi, cu efecte nu chiar pozitive. În fine, războiul se termină, urmează reconstrucția, și aia e bună, dar și etapa asta ajunge la final. Și-atunci capitaliștii încep să se gândească la următorul pas: ce și cum să vândă în continuare, când Guvernul nu va mai asigura comenzi? Din fericire, în anii postbelici iau avânt radioul și televiziunea, chestii care sunt deocamdată inutile pentru marii industriași. Faptul că cineva se uită la The Flinstones (să zicem) nu-ți aduce nici un profit. Dar, descoperă o chestie interesantă: radio-TV-ul capturează atenția oamenilor. Și când oamenii sunt atenți, la ceva, poți să te insinuezi și tu în discuție să le vinzi țigări. Sau motociclete. Sau ceva. Nu ceva ce ar avea nevoie, ceva ce și-ar dori ca să pară cumva similari cu ăia care le-au atras atenția. Și-așa vine epoca de aur a publicității, aia din Mad Men. Iar asta bagă steroizi în industrie, care produce tot mai mult. Faza e că nu poți să vinzi numai în SUA, trebuie și să te extinzi un pic. Unde? În Europa și Japonia devastate de război?

[The New Dealers] știau că, odată ce armatele germane vor fi înfrânte, Europa va rămâne în ruine, popoarele sale fără bani. Astfel, Washingtonul a înțeles că prima sa sarcină va fi să reintroducă moneda în Europa – literalmente, să le ofere bani de cheltuit pentru a reporni economiile. Acest lucru a fost mai ușor de spus decât de făcut. Cu aurul Europei fie cheltuit, fie furat, fabricile și infrastructura transformate în moloz, hoardele de refugiați cutreierând drumurile și căile, lagărele de concentrare încă emanând duhoarea cruzimii de nesuportat a umanității, Europa avea nevoie de mult mai mult decât bani de hârtie proaspăt tipăriți. Era nevoie de ceva care să confere valoare noilor bancnote. În fond, ce altceva conferă valoare unei monede dacă nu economia care o susține? Doar un singur lucru putea ocoli problema: dolarul! Proiectul financiar al sistemului de la Bretton Woods a fost îndrăzneț: să „dolarizeze” monedele Europei și Japoniei, legând monedele europene și yenul de dolar prin rate de schimb fixe […]. În esență, era o uniune monetară globală bazată pe dolarul american. Cu puternica economie americană în spatele lor, monedele aveau să-și păstreze o valoare semnificativă și stabilă.

Pe lângă asta, americanii au încercat să transforme ceea ce numim noi “lumea occidentală, într-o copie a lor.

În Est, [the New Dealers] au rescris constituția japoneză și a supravegheat transformarea acesteia într-o tehnostructură cu caracteristici japoneze. În Europa, ei au ghidat fondarea Uniunii Europene ca un cartel al industriei grele centrat pe producția germană, adaptând planul lor de tehnostructură la circumstanțele europene. Pentru a face acest lucru, a fost necesar să rescrie constituția germană și, cu promisiuni de a preda controlul administrativ și politic Parisului, să împiedice ambiția franceză de a deindustrializa Germania. Acest design strălucitor, Planul Global al Americii de a remodela Europa și Japonia după imaginea tehnostructurii sale, a dus la Epoca de Aur a capitalismului. De la sfârșitul războiului până în 1971, America, Europa și Japonia s-au bucurat de șomaj scăzut, inflație scăzută, creștere economică ridicată și o inegalitate semnificativ diminuată.

Toate bune și frumoase, dar tot sistemul ăsta se bazează pe un surplus comercial. Guvernul american dă dolari la europeni și japonezi, ăștia cumpără Boeinguri și mașini de spălat General Electric, iar dolarii se întorc înapoi în țară. Doar că lucrurile nu au stat așa pentru mult timp. În primul rând SUA a început să cheltuie foarte mulți bani pe războiul din Vietnam, apoi a existat un proiect al lui Lyndon Johnson de a scoate săracii din sărăcie - ceea ce a dus la importul de chestii ieftine din țările alea pe care le sprijineau ei, iar a treia problemă a fost că țările alea au început să producă mărfuri de calitate la rândul lor. Îi unești pe europeni, nu se mai ceartă între ei, se-apucă și fac Airbus, nu mai cumpără Boeing. Cum dolarul era monedă internațională, ne trezim că sunt mai mulți dolari în afară decât înăuntru. Iar dolarul era raportat la aur pe vremea aia, să zicem că un dolar valora un ciumpic de aur. Aveai dolari, puteai să-l răscumperi cu aur american și exista riscul să lași SUA fără aur, că SUA intrase pe deficit comercial.

---

Asta mi-a adus aminte un pic de războaiele opiului, mă așteptam ca Yannis să facă paralela. Prin secolele XVIII-XIX China exporta masiv ceai, mătase și porțelan și accepta doar argint la schimb (moneda lor era din argint). În timp, Marea Britanie a ajuns la un deficit comercial major, a rămas aproape fără argint, așa că s-a gândit să introducă opiumul la chinezi, adus din India. Asta i-a făcut un pic drogați și un pic dependenți. Plus că acum se scotea argint din China. Îngrijorat de drogați și sărăcie, administrația Qing a interzis comerțul cu opiu, a distrus stocurile britanice și a generat un imens conflict diplomatic care s-a transformat în război care s-a încheiat cu tratatul de la Nanking din 1842 în care China a fost obligată să cedeze Hong Kong-ul, să deschidă porturile și să permită comerțul cu opiu. Chinezii numesc perioada care a urmat “Secolul de Umilință” care s-a terminat cam pe când a proclamat Mao înființarea Republicii Populare Chineze (1949). Ideea e că cam așa procedezi când ai deficit comercial.

---

Americanii deconectează dolarul de la aur, ceea ce scoate cumva restricțiile pe speculații financiare. Restul occidentalilor se trezesc cu foarte mulți dolari pe cap și ar vrea să cumpere ceva cu ei de la americani, dar ce? SUA fiind SUA, cea mai mare putere mondială, permite doar anumite investiții. Gen, să bagi dolarii ăia în finațe, asigurări și imobiliare. (Finance, Insurance and Real Estate - FIRE). În esență dolarul este transformat într-un mare IOU, adică o promisiune că la un moment dat o să-ți dau banii înapoi.

Electronicele japoneze, hainele chinezești și televizoarele coreene au inundat Walmart, în timp ce profiturile obținute de capitaliștii din Japonia, China și Coreea au fost investiți în titluri de trezorerie americane, terenuri de golf, zgârie-nori și derivatele de pe Wall Street. Din anii 1970 încoace, capitalismul globalizat s-a bazat pe această reciclare fascinantă, în principal, a profiturilor din producția asiatică în chirii americane, care, la rândul lor, au susținut importurile americane ce au oferit fabricilor asiatice o cerere suficientă.

Practic a fost o înțelegere între bogați din care au pierdut săracii. Săracii din America s-au trezit fără joburi în uzine, săracii din Asia s-au trezit exploatați să producă ieftin ca bogații lor să-și cumpere terenuri de golf în SUA și vile mișto. De-aia e atât de greu acum să renunți la dolar, practic i-ai sărăci pe bogați, rămân fără chestii esențiale pentru o viață de lux.

Deloc surprinzător, până în 2007, de zece ori mai mulți bani decât venitul total al umanității fuseseră pariați la ruleta, în mare parte, a Wall Street-ului și a City-ului Londrei.

Varoufakis explică și cum s-a ajuns la nivelul ăsta de păcănele global, cu pariurile pe bursă, pe derivate, și dă o explicație un pic mai bună decât aia din filmul “The Big Short”.

Să luăm în considerare pe Jack, care este pe punctul de a cumpăra acțiuni în valoare de 1 milion de dolari. La fel ca fermierul care cumpără o asigurare pentru a se proteja împotriva unei scăderi drastice a prețului grâului, Jack ar putea cumpăra de la Jill o opțiune de tip „scoate-mă de aici” pentru a-i vinde acțiunile la, să zicem, 800.000 de dolari (adică își limitează pierderea potențială la 200.000 de dolari). Ca orice formă de asigurare, dacă dezastrul nu lovește (adică prețul acțiunilor nu scade cu mai mult de 20%, sub 800.000 de dolari), polița de asigurare a lui Jack (sau opțiunea) nu îi va aduce nimic. Dar dacă, să zicem, acțiunile lui Jack își pierd 40% din valoare, el este acoperit pentru jumătate din acea pierdere. Nu e grozav, dar nici teribil.

Dar iată o idee interesată:

În loc să cumpere o opțiune de a vinde acțiuni (ca o asigurare în cazul în care valoarea acțiunilor pe care le cumpărau ar scădea), de ce să nu cumpere o opțiune de a cumpăra și mai multe acțiuni? (…) Iată ce ar face Jack: pe lângă cheltuirea a 1 milion de dolari pe, să zicem, un pachet de acțiuni Microsoft, ar plăti lui Jill încă 100.000 de dolari pentru o garanție că, într-un an, ea îi va vinde un alt pachet similar de acțiuni Microsoft la același preț total pe care l-a plătit astăzi (1 milion de dolari). În limbajul lor, Jack ar cumpăra de la Jill o opțiune de a cumpăra mai multe acțiuni Microsoft într-un an, dar la prețul de astăzi. De ce să facă asta? Pentru că, dacă în următoarele douăsprezece luni acțiunile Microsoft ar crește cu, să zicem, 40%, Jack ar obține două câștiguri: un câștig de 400.000 de dolari din aprecierea pachetului de acțiuni Microsoft pe care l-a cumpărat efectiv, plus alți 400.000 de dolari din opțiunea de a cumpăra un al doilea pachet similar de acțiuni Microsoft la prețul mai mic de anul trecut – o opțiune pe care o poate vinde acum altora pentru 400.000 de dolari fără să fie nevoit să cumpere el însuși acel al doilea pachet de acțiuni. Câștigul net total al lui Jack, luând în considerare că i-a plătit lui Jill 100.000 de dolari pentru opțiune, ar ajunge la 700.000 de dolari: un randament mult mai bun (64%) pentru cheltuielile sale de 1,1 milioane de dolari decât randamentul (40%) obținut doar din cumpărarea a 1 milion de dolari în acțiuni Microsoft.

Bine, dar poți să fii sigur că prețul acțiunilor va crește? Merită să te bagi? Ei bine, aici intervin guvernele, care în deșteptăciunea lor au încurajat schema asta. Cum?

Păi când a venit criza economică din 2008, din cauza speculațiilor de genul ăsta, guvernele au decis să facă două chestii interesante: să bage bani în economie, cu dobânzi mici, ca să încurajeze dezvoltarea economică și să facă austeritate. Șmenarii cu bani au auzit partea cu austeritate, aia înseamnă că nu se cumpără chestii, că e austeritate, deci nu s-au înghesuit să investească în companiile lor. Așa că au luat banii cu dobândă aproape zero oferiți pentru stimularea economiei și și-au cumpărat propriile acțiuni de la firmele lor. O grămadă de mari companii au făcut asta (Exxon sau Apple sunt doar două cazuri celebre). Asta a făcut să crească prețul acțiunilor vertiginos, ceea ce a făcut pariul lui Jack din exemplul de mai sus mult mai profitabil și mai bun. Iar schema asta s-a mai repetat o dată, la scară mai mică, dar nu cu mult, în pandemie.

Practic, n-am produs nimic, decât și mai mulți bani pentru bogați. Ăsta e unul din elementele care a dus la moartea capitalismului, dacă el este definit ca “crearea de bunuri pentru profit”. De ce să faci bunuri, când poți să faci direct bani din bani?

Nașterea Tehnofeudalismului

Bun, asta e o parte a cărții. Cealaltă se ocupă de revenirea la o formă de feudalism bazat pe tehnologie, de unde și termenul. În esență feudalimul presupune să nu produci mai nimic, ci doar să încasezi un fel de rentă. Îi lași pe alții să producă pentru tine.

Conform lui Varoufakis, fondatorul tehnofeudalismului este Steve Jobs. N-o spune direct, dar o spune. Practic acesta a apărut odată cu iPhone-ul. Adevărata revoluție oferită de iPhone nu a fost ecranul, lipsa tastaturii și alte manele, ci AppStore-ul. Prin introducerea lui, Apple s-a asigurat că are o armată de vasali care fac software pentru produsul lui și, mai mult, în loc să-i plătească pentru asta, le ia și 30% din bani. Au urmat Google, cu magazinul lor virtual, și restul.

Rezultatul a fost o industrie globală a smartphone-urilor dominată de două corporații cloudaliste, Apple și Google, ale căror averi majore au fost generate de dezvoltatori terți neplătiți, din vânzările cărora au extras o cotă fixă. Aceasta nu este profit. Este o chirie cloud, echivalentul digital al chiriei pe teren.

O chestie similară a făcut și Amazon, care ia acum taxe pe domeniul său feudal electronic de la vasalii care încearcă să vândă acolo. Și mai departe:

Între timp, în timp ce Amazon captura producătorii de produse fizice în feuda sa cloud, alți cloudaliști și-au îndreptat atenția către precariat. Companii precum Uber, Lyft, Grubhub, DoorDash și Instacart din Nordul Global, împreună cu imitatorii lor din Asia și Africa, au integrat în feudele lor cloud o vastă rețea de șoferi, livratori, curățători, restauratori – chiar și plimbători de câini – colectând de la acești lucrători neplătiți, plătiți la bucată, o cotă fixă din câștigurile lor. O chirie cloud.

Faza mișto e că pe lângă vasali, noii seniori feudali lucrează și cu iobagi (ulterior mi s-a adus la cunoștință că termenul corect ar fi jeler). Ăștia suntem noi, toți ăștia, care folosim telefoane, magazine online și tot felul de aplicații prin care dăm date gratis companiilor, date pe care ei le folosesc, cu algoritmi sofisticați, ca să ne facă să le dăm și mai mulți bani. Nu suntem plătiți pentru asta, dimpotrivă, plătim pentru asta. Mai mult, ne-a transformat radical.

Capitalul cloud a fragmentat individul în bucăți de date, o identitate compusă din alegeri exprimate prin clicuri, pe care algoritmii săi le pot manipula. A produs indivizi care nu sunt atât de mult posesivi, cât posedați, sau mai degrabă persoane incapabile să fie stăpâne pe ele însele. A diminuat capacitatea noastră de a ne concentra, cooptând atenția noastră. Nu am devenit lipsiți de voință. Nu, concentrarea noastră a fost furată.

Și mai e o chestie. Tehnofeudalii nu dau bani înapoi în societate. O schemă cunoscută e cu găsirea de paradisuri fiscale, gen Irlanda. Marii giganți americani extrag capital din Europa, plătesc taxe minime și la restu nimic. Alta e asta cu șmenurile financiare și acțiuni. Nu contează dacă Tesla e pe profit, contează dacă acțiunile cresc ca scamatorii financiari să poată paria pe ele. Când Apple a primit încuviințare de la guvernul american ca să-și repatrieze profitul plătind doar un pic taxe, a folosit banii ăia pentru promisiuni că va investi dar, în realitate, i-a folosit mai degrabă ca să-și răscumpere acțiuni. Crește acțiunea, câștigă speculantul, suferă plebul american.

Cum ieșim din asta?

Varoufakis recunoaște că nu prea are o soluție. A mai fost întrebat și de alții. Varianta lui e o formă de utopie socialistă, pe care a explicat-o mai îndelete în “Another Now” ce este un fel de carte SF scrisă de cineva care n-a citit SF.

În aia visează la companii constituite pe principiul fiecare angajat are o acțiune pe care nu o poate vinde, dar îi permite să voteze în deciziile companiei. Asta ca să eliminăm speculațiile la bursă. Împărțirea profiturilor ar putea fi făcută pe sistemul Eurovision, fiecare acționar poate decide cui să dea puncte, dar nu lui, iar cel mai iubit din companie ia potul. Apoi, serviciile de tip cloud sunt considerate servicii publice și cumva naționalizate. Deficitul comercial ar putea fi rezolvat printr-o monedă internațională și un sistem de reglemetare:

Ideea este că toate schimburile comerciale și toate mișcările de bani între diferite jurisdicții monetare – cum ar fi Regatul Unit, Germania, China și Statele Unite – să fie denumite într-o nouă unitate de contabilitate internațională digitală, pe care am numit-o Kosmos. Dacă valoarea Kosmos a importurilor unei țări depășește exporturile sale, țării i se percepe o taxă de dezechilibru, proporțională cu deficitul său comercial. În mod similar, dacă exporturile unei țări depășesc importurile, i se percepe aceeași taxă, proporțional cu surplusul său comercial. Acest lucru pune capăt motivului mercantilist pentru care o țară să extragă persistent valoare de la o altă țară prin vânzarea către aceasta de bunuri de o valoare mai mare decât cele pe care le importă de la ea și, ulterior, împrumutându-i banii pentru a continua să cumpere de la ea – o formă de finanțare a furnizorului care plasează țara mai slabă într-o dependență permanentă de datorii.

Bine, măcar Varoufakis recunoaște că e o utopie ceea ce propune. Inclusiv sorstiție, adică democrație prin tragere la sorți. Alte soluții, mai pe problema actuală, ar fi un fel de “mobilizare cloud” prin care să zicem că toți cei care cumpără de pe Amazon ar face grevă o zi. Sau oprirea de contribuții de pensie către acele fonduri de pensii care dețin acțiuni în companiile nașpa, care nu au angajați, poluează sau sunt pur și simplu răul încarnat, gen Google.

Bine, recunoaște și că eșecul capitalismului și nașterea technofeudalismului este vina socialismului, și a celor de stânga, în majoritatea țărilor civilizate. Asta pentru că și ăia s-au combinat cu băieții de pe Wall Street și i-au cam lăsat din lesă. Exemplul edificator este cel cu criza din 2008, când au dat bani băncilor fără vreo garanție. Oferă și o alternativă:

Salvările bancare nu trebuie să fie la fel de corupte ca cele de după prăbușirea din 2008. În 1992, băncile scandinave au dat faliment, iar statele au intervenit pentru a le salva. Dar nu i-au salvat pe bancheri. În schimb, i-au dat afară, au naționalizat băncile, au numit noi directori și, ani mai târziu, le-au vândut unor noi proprietari. Similar s-a întâmplat în Coreea de Sud după criza bancară din Asia de Sud-Est din 1998. În contrast, după 2008, în Statele Unite și Europa, cu excepția Lehman Brothers, băncile centrale i-au salvat pe bancherii falimentari, ceea ce m-a determinat să inventez termenul „banchitocrație” – realitatea nouă, post-2008, în care puterea unui bancher occidental este proporțională cu mărimea pierderilor băncii sale!

Eșecul socialismului poate fi pus și pe seama Uniunii Sovietice, care a picat în cap în 1991 și a dat de înțeles întregii lumi occidentale că schema asta nu merge. O variantă de compromis ar fi sistemul chinez, în care Partidul încă mai are putere să-i frânze pe noii feudali când sar calul, cum au făcut cu Jack Ma (fun fact, numele de familie al lui Ma înseamnă chiar “Cal”, e un nume des întâlnit).

Și, în fine, mai sunt multe speculații interesante în cartea asta, dar din păcate debordează de un pesimism atroce, de parcă ar fi exact opusul “Sfidării Mondiale” (despre care am scris aici), unde autorul suferă de un optimism atroce.

Ne apropiem rapid de o răscruce unde drumul nostru va duce fie către o lume asemănătoare cu Star Trek, în care mașinile ne ajută să ne îmbunătățim, fie către o distopie precum The Matrix, în care oamenii sunt doar combustibilul care alimentează un imperiu al mașinilor.

Și mai e interesant de citit pentru că explică cât de mult scârțâie proiectul european, în contextul ăsta de capitalism american și cum ne-a rupt în două războiul din Ucraina, deși niciun oficial nu vrea s-o recunoască.